Auzi și tu ce-aud și eu?

Uite, ninge
Uite,   un licurici
Uite,      a apărut un curcubeu
Uite,         cât de albă-i luna
Uite,            mi-a zâmbit un străin azi
Uite,               doar uită-te

Breșele astea neașteptate care apar în materialul realității sper că le cunoaștem cu toții – sunt momentele alea arcuite ca două paranteze în curgerea adesea nesimțit de monotonă a zilelor, care mai au și prostul obicei de-a veni una după cealaltă, și care ne înghit într-un interval făcut parcă dintr-o altă compoziție chimică. Se schimbă compoziția fiindcă se petrece o apropiere stranie – între noi și lume – ca urmare a unei rezonanțe, vibrații, mișcare-n tandem, cum vreți voi s-o numiți, cu lumea, care-și trage un pic sufletul și ia o pauză de la a fi complet ostilă, cam ca un adolescent irascibil. Ne simțim pentru o clipă atinși de ceva, care rămâne însă pe jumătate necunoscut și care pare să ne reziste, dar care-n același timp ne și vorbește.

Frumusețea breșelor ăstora e că avem pe bune senzația că ne întoarcem către lume, cum ar spune Merleau-Ponty, și devenim suficient de deschiși cât s-o putem vedea, sau altfel spus: lumea ne vorbește, noi o auzim, îi și răspundem, iar după schimbul acesta – adică faptul de a fi intrat în rezonanță cu lumea – ne transformă, într-un fel sau altul, așa cum nici lumea nu rămâne neschimbată după contactul pe care-l are cu noi. Treaba asta cu rezonanța e importantă, iar înșiruirea asta „cauzală” pe care tocmai am făcut-o descrie schema minimală a conceptului așa cum îl înțelege filosoful și sociologul german Hartmut Rosa. Altfel, ca să nu-mi pierd ideea, poanta-i că niciodată nu putem controla apariția și durata acestor momente – curcubeiele n-apar miercurile mai spre amiază, între 16:00 și 16:17, luna nu-i strălucitoare în fiecare seară fiindcă așa ne-am gândit noi că ne-ar plăcea să fie când pregăteam cina, zâmbetul străinului ar fi putut la fel de bine să fie un scuipat tras în ciudă ș.a.m.d. –, iar tocmai prin această indisponibilitate Unverfügbar a lumii, cum o tot numește Rosa în eseul ăsta, devin ele atât de faine și particulare. Asta numai în măsura în care (mai) știm cum să ieșim de sub imperiul nevoii noastre castratoare de control, care din vis devine fetiș și din fetiș o dă-n paranoia – cam tot atunci ieșim din joc.

Rosa pornește de la constatarea destul de simplă că fiecare om are (în condiții „normale”, să zicem) o relație cu lumea, mai exact cu natura, cu obiectele, cu oamenii care umblă prin ea, relație care însă are un potențial problematic (căci altfel nu ne-ar mai interesa s-o discutăm, firește). Câteva dintre conceptele-cheie, atomii gândirii lui Rosa ar fi: indisponibilitatea (cu reversul său, disponibilitatea), termeni care pot fi priviți drept doi poli, iar discuția e de fapt o plimbare dus-întors pe frânghia asta imaginară care-i leagă pe cei doi și pe care noi încercăm să ne păstrăm echilibrul ca niște acrobați mai mult sau mai puțin experimentați.

Ceea ce încearcă Rosa să arate este că dorința noastră de a ne face lumea cât mai disponibilă posibil, adică s-o cunoaștem până-n ultima ei fibră, nu face decât s-o amuțească, s-o reducă la tăcere, iar ce-i prea disponibil bineînțeles că nu ne mai spune nimic, fiindcă totul e obscen de vizibil și deja rostit: devine sterp. Rezonanța și amuțirea sunt cealaltă pereche esențială de concepte. Numai atunci când lumea este îndeajuns de indisponibilă – când o cunoaștem numai parțial, dar îi lăsăm totuși dreptul de a se manifesta când dorește și de a decide dacă vrea sau nu să ne fie disponibilă, putem intra în rezonanță cu ea. Condiția ar fi, pe scurt, să-i acceptăm mofturile și hachițele, adică să-i recunoaștem și să-i acceptăm autonomia.

Problema, în principiu, stă în felul următor: e destul de complicat să rămânem în joc având în vedere că, vrem, nu vrem, trăim într-o lume (modernitatea târzie, cum îi zice Rosa) a cărei principală trăsătură de caracter este dorința de control, care se traduce în esență prin tendința de intervenție (culturală, structurală, instituțională) în vederea punerii la dispoziție a lumii. Arbitrarietatea și haosul latent sunt ca Scila și Caribda cu care modernitatea târzie ține morțiș să se ia la trântă; asta pare că vrea Rosa să sugereze. Partea surprinzătoare aici e că impulsul de apropriere și de îmblânzire a lumii nu vine neapărat dintr-o lăcomie nesfârșită, deci din a vrea mai mult, așa cum ne-am aștepta poate, ci dintr-o frică de a avea mai puțin. Aici mi se pare că intervine dimensiunea sociologică a textului: creșterea, accelerarea și optimizarea nu sunt numai niște capricii care se cer a fi satisfăcute, ci sunt mai degrabă condițiile principale ale organizării sociale. Nu alergăm după mai mult fiindcă suntem de nesăturat, ci fiindcă, dacă ne-am opri, am simți că pierdem teren. Iar când apare această anxietate (și apare des), simțim nevoia de-a face lumea disponibilă și atunci două lucruri se petrec: 1. lumea devine „punct de agresiune”, anume o serie de „obiecte care trebuie cunoscute, atinse, cucerite, stăpânite sau utilizate” (iar reacția adversă este că viața se sustrage și astfel picăm în imposibilitatea de a rezona cu lumea) și 2. când reușim totuși să facem lumea cu adevărat disponibilă, ea amuțește. Pe scurt, ce vrem noi să facem în calitate de subiecți ai modernității târzii este să ajungem să avem acces și chiar să posedăm un maxim posibil de lume, care, and here’s the catch, se închide în ea însăși și ne scapă printre degete. Între noi fie vorba, însă, eu nici n-aș ști ce să fac cu atâta amar de lume.

Dacă simțeați nevoia un paradox, vi-l spun acum. Rosa subliniază faptul că extinderea accesului la lume și, automat, dorința de rezonanță (pentru că dorința asta există) nu sunt, în sinea lor, incompatibile. De fapt, vrem ca lumea să (ne) fie disponibilă tocmai pentru că avem speranța, conștient sau nu prea, că ea ne va vorbi. Problema apare atunci când ne dăm seama că, dincolo de un anumit prag, disponibilizarea începe să funcționeze de-a-ndoaselea, adică ceea ce este cunoscut în întregime și controlat pe de-a-ntregul își pierde tocmai capacitatea de a ne surprinde și de a ne transforma. De altminteri, mai există un pericol: „dacă nu ne mai permitem să fim chemați și transformați de nimic sau dacă nu mai suntem capabili să răspundem eficace la numeroasele voci din afară, suntem morți pe dinăuntru, împietriți, pe scurt: incapabili de a intra în rezonanță.” Așa că nu doar lumea riscă să se închidă în ea însăși, ci la fel de bine și noi riscăm să facem exact la fel. Tipul acesta de tăcere nu se numără printre cele benefice, asta-i clar. Altfel, Rosa mai adaugă că, „în multe privințe, limita disponibilității nu mai este determinată de rezistența lumii, ci de limitele de capacitate ale atenției și ale portofelelor noastre: nu lumea ni se refuză sau se închide, ci noi înșine suntem obstacolul din calea accesului nostru la lume”.

Înainte să vă părăsesc, revin asupra conceptului de rezonanță pentru o ultimă nuanțare, fiindcă nu cred c-am fost suficient de limpede la început. Ea nu-i musai armonie și nici vreo contopire de tip misticoid între om și lume. Dimpotrivă, ca să se poată înfăptui, este nevoie ca ambele părți să-și păstreze alteritatea și ambele părți trebuie să își recunoască reciproc dreptul de a rămâne indisponibile. Cele două voci care intră pentru un răstimp în dialog nu devin una singură, ci-și păstrează propriile inflexiuni și timbre. E și o formă de dialogism ăsta, de comunicare ușor stranie între om și lume, care nu anulează diferențele, de care are nevoie ca să poată exista.

În loc de concluzie, o idee pe foarte scurt: Rosa, care în fond nu-i antimodern, cum poate c-ar lăsa impresia, și care nu cade nici în păcatul sfătoșeniei, încearcă în eseul ăsta să-nțeleagă care-i treaba cu muțenia lumii și să ne explice și nouă cum stau lucrurile. Și parcă o face cu drag de lume, ceea ce nu întâlnesc la tot pasul. Mi se pare un eseu reușit, așa că poate îi dați o șansă în vreo după-amiază leneșă, când poate c-o să apară și un curcubeu, cine știe.