După volumul de recuperare Povești misterioase cu femei și alte vietăți, volum apărut la Editura Litera, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”, în 2022 și care pune laolaltă proze scurte din două volume precedente: Vietăți și femei (Cartea Românească, 1997) și Poveștile Monei (Atlas, 1999), precum și microromanul Mafalda (ALL, 2009), iată că Ioana Drăgan face pasul spre romanul de largă întindere în 2023, când revine la Tracus Arte – editură cu care mai colaborase în anul 2021, rezultând microromanul Gripa, o poveste de Crăciun – și publică primul volum, În căutarea nefericirii, al seriei omonime, asupra căreia va insista în anul 2026, când va apărea În căutarea nefericirii, în continuare.
Păstrând abordarea realistă și focusul asupra problemelor cu care se confruntă societatea românească, dar aducând și elementul exotic, de data aceasta din Finlanda, romanul se concentrează în prima parte pe poveștile de viață a doi oameni complet diferiți, un controlor de bilete de tren din Focșani și un muncitor într-o fabrică de industrializarea lemnului din Oulu, Finlanda. Cei doi se întâlnesc online și, dintr-o întâmplare, încep să vorbească, iar discuțiile lor ajung să îi transforme pe fiecare în confidentul celuilalt.
Deși viețile lor nu au foarte multe în comun, deoarece, așa cum vom afla din carte, societatea finlandeză e foarte diferită de cea românească, cei doi găsesc multe similarități atât între problemele cu care se confruntă, cât și în lucrurile care îi pasionează. Astfel, prietenia lor se dezvoltă în mod natural, iar din virtual în real nu este decât un pas. Dacă în prima parte a primului volum aflăm mai multe despre Gelu, cu problemele sale în căsătorie și la lucru, cu dependența de alcool și, în general, cu viața sa dezordonată, despre Onni relatându-ni-se destul de puține, a doua parte ne spune mai multe despre finlandez, cu prilejul vizitei prietenului său român la Oulu, prilej cu care vedem mai clar și societatea finlandeză, prin ochii unui român neaoș, nu doar așa cum îi este ea povestită de un localnic. Iar adaptarea se dovedește a fi imposibilă, nu doar datorită constrângerilor sociale, cât mai ales climei insuportabile de vară, când lumina nu contenește o clipă. În fine, a treia parte a primului volum, în care Onni îi întoarce vizita românului, ne dă ocazia să descoperim că, privită din unghiul potrivit, societatea românească nu e deloc atât de rea.
„Lui Onni, atmosfera grozavă din piață îl făcea să se simtă parcă și mai acasă. Totul, mai puțin mititeii care sfârâiau pe grătare, îi amintea nu numai de Piața Rotuaari din Oulu, unde probabil că acum, dacă ar fi fost acolo, ar fi băut ca și aici un glogg fierbinte, ci mai cu seamă de feeria din Rovaniemi. Mai puțin frig și anul ăsta niciun pic de zăpadă, dar altfel aceeași veselie, puzderie de moși Crăciuni și copii veseli, rumeni în obraji și fericiți.”
Astfel, primul volum poate părea suficient de simetric, iar povestea, încheiată într-o notă tragicomică, nu se cerea neapărat continuată. Însă Ioana Drăgan a găsit că suficiente „culture clash-uri” au rămas neexplorate, și de aceea, iată, după trei ani, al doilea volum, de asemenea structurat în trei părți, bine individualizate, continuă povestea celor doi prieteni, acum ajunși într-o relație bizară, accentuând și câteva personaje care în prima parte păruseră doar ajutătoare. Centrul scenei este luat pe de o parte de Dana, femeia care-și propune să-l salveze pe Gelu de propriile apucături, dar mai cu seamă de Mimi, fosta soție a lui Gelu, cu strădaniile ei de a reuși profesional în Finlanda, demersurile ei arătând profunzimi nebănuite ale discrepanțelor între gândirea și modul de viață finlandez și cel românesc. Și, din nou, nesuferita climă finlandeză, atât de diferită de ceea ce ne-am aștepta să fie:
„Obosise de la atâta mers pe jos și de la căldura asta stranie pe care nu se așteptase s-o întâlnească în Oulu, dar îi fusese rușine să-i spună lui Onni c-ar vrea să se întoarcă acasă. Să facă un duș și să încerce să doarmă câteva ore, ceea ce nu prea reușise de când venise. Îl zăpăcea soarele de la miezul nopții, se perpelea în pat, întorcându-se continuu, de pe-o parte pe alta, precum clătita prăjită la foc mocnit, și nu reușea să adoarmă decât spre dimineață, epuizat și lac de transpirație, și numai dacă-și punea perna pe față și se pornea să numere oile.”
Conflictul lui Onni este și el foarte bine exploatat, el fiind rupt între vina de a-și fi trădat prietenul, noua sa dragoste și eforturile de a-și continua conviețuirea cu foștii săi prieteni, dintre care se remarcă Tuuli, un personaj care din câteva tușe primește profunzime și autenticitate, dar și cu mama sa.
Există câteva linii directoare pe care Ioana Drăgan a ales să-și construiască paralelele, pentru a le face cât mai digerabile pentru cititorul român, iar alegerea celor culinare și bahice pare a fi fost un pariu câștigător. Dacă preparatele noastre culinare ne sunt cunoscute, iar noi, ca cititori, putem doar să contemplăm reacția unui străin în fața lor, despre bucătăria finlandeză putem afla foarte multe din carte. Și dacă din punct de vedere gastronomic românii și finlandezii nu au foarte multe în comun, când vine vorba despre consumul de tărie, apare un numitor comun. Personal, mi s-a părut că autoarea a insistat prea mult și și pe detalierea gastronomiei, dar mai ales pe alcoolism. Dacă Gelu intră de mai multe ori în comă alcoolică, Onni pare că poate bea practic oricât fără a suferi vreo consecință. Însă cartea insinuează ideea că alcoolismul în Finlanda este ceva uzual, din moment ce atât căsnicia lui Tuuli, cât și cea a părinților lui Onni, personajele finlandeze cele mai importante, au fost distruse de ea.
În fine, scriitura este una foarte bună, perfect adaptată subiectului, iar din dialoguri străbat glasuri autentice, de oameni cu care simți că te-ai întâlnit, ca cititor. Problematica socială e complexă, variind de la alcoolism la rasism și xenofobie, dar atingând și universul mărunt, al relațiilor interumane familiale sau amoroase, ceea ce dă cărții o profunzime în plus. Câteva tușe din politica deceniilor trecute aduc chiar un ușor caracter comic. Iar la final, rămâne întrebarea: „oare tot ceea ce facem în viață e să ne comparăm propria nefericire cu a altora?”
