Întrucât cronicile mele caută mai mult să reviziteze decât să întâmpine, astăzi vom discuta despre o carte publicată în 2021 – Cronica Akasha a Ștefaniei Mihalache, volum care s-a înscris încă de la prima sa respirație într-un soi de glorioasă triadă vorpaliană, înfrățindu-se cu alte două cărți valoroase (și răsașteptate) apărute în același an, în aceeași colecție: Sînt alta a Svetlanei Cârstean și Cartea plantelor și animalelor a Simonei Popescu. Nu știu dacă doar eu am avut sentimentul că acestea trei merg mână-n mână și sunt – într-un mod pe care nu mă pricep să-l explic – de nedespărțit, cert e însă că senzația persistă și acum, la mii de zile distanță, semn că un fir strălucitor, cum-necum, există și le leagă. Dacă intuiția mea păcălește, vă promit că o lectură-cu-trei-capete merită oricum încercată.
În fond, Cronica Akasha este, desigur, o carte despre moartea tatălui autoarei, n-avem cum să fim ocoliți ori feriți de aflarea și înțelegerea acestui lucru; ni se spune – în carte și-n afara ei – clar și răspicat. Și chiar și de-ar fi rămas o simplă rugăciune-de-rămas-bun ar fi fost de-ajuns, îmi dau voie să cred, însă izbutește să fie mai mult decât atât: mai mult decât o carte a morții, e (și e din plin) una a dispariției. Iar pentru că orice rostire cheamă după ea o alta, cuvântul dispariție strigă și împrumută forma cuvântului transformare – Cronica Akasha e un lung poem (căci într-un lung poem se preface orice reușește să aibă propriul său licăr interior, fie că-i carte sau cântec sau ghicitoare) despre transformare și schimbare, despre transferuri și permutări, despre înlocuiri și înnoiri. Glasul din spatele poemelor nu devine niciodată unul sobru și rece, deși frigul și întunericul acaparează o bună parte din carte; dimpotrivă, el se deschide către o gravitate luminoasă, aproape religioasă, care pare să nici nu mai țină cont de conotațiile cuvintelor, în sensul în care ele nu mai semnalează direcția, bună sau rea, a lucrurilor, ci doar caută să se unească pentru a putea exprima, pentru a putea povesti – și deci păstra – toate emisiile și manifestările de energie, oricât de mici, oricât de scurte, ale Lumii („Și dacă pisica primește vestea de la șoarece/ și lupul de la miel/ și furnica de la greiere/ și rațele de la pești/ și uliul de la vrabie/ și scorpionul de la păianjenul cel mai mic/ și balanța de la ciocan/ și scoica de la perla dinăuntrul ei/ și uraganul de la liniștea de după uragan”).
Dacă uraganul primește vestea de la liniștea de după uragan? Autoarea seamănă adesea cu un peregrin care pleacă în căutarea răspunsurilor în mijlocul celei mai aprigi apocalipse, apocalipsă în care plouă „cu scoici și pești”, apocalipsă în care lumea e făcută din mai multă beznă ca niciodată; liniștea de după uragan, cea care transmite în Cer și pe Pământ veștile găsite în pustietatea oarbă, sunt chiar poemele. Iar datorită aceleiași gravități luminoase a vorbirii, ele se pot desprinde de corpul lor de celuloză și cerneală și pot îmbrăcă, asemenea tatălui, un corp fără oase, un corp de eter („Corpul tău de aici are o copie identică în corpul de eter”). De-asta și sunt pline de aer, aproape transparente, ca o invocație al cărei ritm te face să nu mai auzi ce se spune, ci doar vibrația a ce se spune; să nu mai poți explica ce ai înțeles, ci doar să simți o adâncă și tăcută senzație a celor înțelese, ascunse undeva în țesutul tău adipos („În seara asta/ și-n toate serile/ îmi este frig./ Formol din formolul tău/ sunt.”)
Prin această dezlipire de carne (re)devine posibilă comunicarea dintre poetă și părinte și datorită ei volumul se preschimbă într-un mediator al (re)întâlnirii dintre cei doi – fragmentele scrise în italic presărate ici-colo îi aparțin chiar tatălui, dovadă că poemul-chemare de la începutul cărții a funcționat, oferind accesul către Cronica Akasha, infinita Bibliotecă de Lumină în care tot ceea ce s-a gândit, rostit și făcut vreodată continuă să existe („Dă, deci, drumul la înregistrările akashice,/ haide să accesăm fișierele,/ eu o să stau aici,/ o să spun o rugăciune-cheie/ ca să deschid ușa Bibliotecii de Lumină”). Așadar, în această carte nimeni nu-i singur. Informația circulă de jur-împrejur, urcă și coboară. Și circulă tot timpul.
De când am citit prima dată volumul Ștefaniei Mihalache, imediat după ce a apărut, asocierea, în mintea mea, cu Videotape, melodia care închide albumul In Rainbows al celor de la Radiohead, a fost instantanee. Versurile care încheie Cronica Akasha, „Informația va curge spre tine/ ca o lumină galbenă/ sau multicoloră/ cum ai nevoie”, dublează la țanc atât coperta albumului, cât și versurile pe care Thom Yorke le cântă peste sunetul unui pian sacadat, repetitiv și înțepător, care spre final se intercalează cu sunetul fragmentat al unei drone și care pare că, din rărunchiul ultimelor forțe, se chinuie să anunțe că finalul a venit – „When I’m at the pearly gates/ This’ll be on my videotape/ My videotape/ […]/ You are my center when I spin away/ Out of control on videotape/ On videotape/ No matter what happens now/ You shouldn’t be afraid/ Because I know/ Today has been the most perfect day I’ve ever seen”. Iată și-un posibil soundtrack al Cronicii.
Oricum ar fi, imaginea acestei atotcuprinzătoare arhive din Ceruri care e Cronica Akasha este, cred eu, o imagine foarte folositoare literaturii; e bine că Ștefania Mihalache a adus-o în prim-planul poeziei noastre care are nevoie (măcar din când în când) să-i fie reamintit faptul că acolo unde cuvintele forfotesc, forfotește și o grozavă forță transformatoare.
