Șerpii mănîncă broaște, porcii mănîncă șerpi, oamenii mănîncă porci, broaștele mănîncă fluturi I-adevărat că rîurile au săpat ca niște rîturi de porci au rupt din maluri pînă sunau ca ghiorăieli blînde în burți lîngă troace somnolente Că aerul era greoi cu suflarea porcilor suflarea verii turgide îngreunat de rataplanul tunetului. Că omul ce ridicase casa plantase cîmpul și-l îngrijise nu cunoștea capriciile imaginației. Că orele zilelor lui indolente, aride grotești, cu toată acea săpare a rîturilor în mal și somnolența și rataplanul Păreau să sugă la țîța ființei lui aride cum rîurile ca purceluși sugeau la țîțele lor înșile pe cînd curgeau pe drumul mării spre gurile ei. Omul de zăpadă Trebuie să ai o minte ca iarna să privești chiciura și crengile pinilor glazurate cu nea și trebuie să fi fost rece de mult să vezi ienuperii îmblăniți cu gheață molizii pierduți în lucirea-ndepărtată A soarelui de ianuarie și să nu simți jale în sunetul vîntului în zbaterea celor cîteva frunze Sunetul ținutului bîntuit mereu de același vînt ce suflă mereu în același loc gol Fiindcă ascultătorul, cel ce ascultă în zăpezi, nimic el însuși, contemplă nimicul care-i acolo și nimicul care nu e. Traducere de Dan Sociu
Avem în traducerea lui Dan Sociu câteva texte poetice ale lui Wallace Stevens, debordând de bucolic, glose pe marginea prezenței unor elemente naturale. Clădind civilizația, omul percepe natura ca pe o realitate exterioară, deși el însuși e și parte a naturii, nu doar cu totul și cu totul altceva. Or, ceea ce reușește Wallace Stevens e tocmai păstrarea unui echilibru, marcat stilistic, între cele două lumi, deși amprenta afectivă a unor cuvinte ar putea părea că înclină balanța într-o anumită direcție.