Tarot
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Tarot de Mihai Buzea, publicat de curând în colecția Ego. Proză.

311 vizualizări
Citiți în 11 de minute

Într-un apartament din Bruxelles, bărbații stau pe balcon la un pahar, femeile discută în bucătărie și copiii se joacă − un cadru casnic cât se poate de banal. Se pare totuși că Mircea are o relație nesănătoasă cu băutura, iar Mihai, un fost alcoolic ieșit la liman, primește sarcina de a-l face din nou bine. Motivat inițial de bani, el concepe un plan de bătaie, care va depăși repede simplele plimbări și exerciții fizice și va ținti spre cauza profundă a problemei. Mihai vorbește mult, dar știe și să tacă și se mândrește cu faptul că este un observator atent și nu uită nimic. Astfel, condus de spiritul său de investigație și de firea întreprinzătoare, ajunge în poziția de a da cărțile pe față nu numai pentru Mircel, ci pentru întregul grup de prieteni și chiar mai mult, descoperind cele mai murdare secrete și, nu de puține ori, participând la ele. Se dovedește că toată lumea are ceva de ascuns, ceva după care tânjește, ceva care o macină. Fiecare este marcat de cel puțin o slăbiciune, de cel puțin o traumă din copilărie, pe care caută s-o aline cu orice preț − iar acolo, în marele oraș, prețul nu este niciodată mic.


Fragment

Duminică l‑am dus spre capelă, unde avusesem eu un plan mai vechi să‑l duc. Îmi erau necesare abilităţile lui. Se‑ntâmplase aşa: într‑o iarnă mă plimbam pe acolo, printre păduri, pe un drum forestier foarte prost întreţinut, adică lăsat practic de izbelişte. Ploua, plouase vreo săptămână, drumul era numai noroi, numai noroaie dense, clisoase, pline de făgaşe alunecoase, mustind de apă. În faţa mea, o maşină de teren rămăsese înnămolită, iar şoferul se chinuia să iasă de‑acolo, dar nu reuşea, roţile derapau – şi venea noaptea. M‑am oprit să‑l ajut, am intrat în vorbă, am adunat câteva braţe de vreascuri şi le‑am băgat sub roata care derapa cel mai tare, apoi s‑a dat şi el jos, am lucrat amândoi, am făcut aproape un pat de crengi sub fiecare roată, şi în cele din urmă a reuşit bietul om să iasă de acolo, cu maşină cu tot. Eu aveam noroi şi‑n albul ochilor, am ajuns acasă ud fleaşcă şi murdar ca un pui de bogdaproste, dar mulţumit de mine şi de fapta mea cea bună. Care mi s‑a şi întors: la vreo două luni, când era deja primăvară în putere, am trecut pe lângă o pensiune izolată, foarte dichisită, şi pe cine văd în curte, meşterind la maşină? Pe omul meu din noroi! M‑a văzut şi el – pensiunea e complet singuratică, n‑ai cum să nu vezi totul la mare distanţă împrejur –, m‑a strigat, am intrat în curte, am dat mâna, mi‑a mulţumit încă o dată, apoi m‑a invitat să facem un tur, să‑i vizitez pensiunea. Eu am cam rămas mut, că omul era tânăr, mai tânăr decât mine cu vreo 20 de ani, nu mi‑l imaginam proprietar de pensiune, credeam că e şi el un băiat, acolo, un angajat, un muncitor. Dar nu. M‑a plimbat prin toate camerele de la parter, mi‑a zis cum s‑a hotărât s‑o cumpere, cum a renovat pe ici, pe colo (dar puţin, clădirea era în stare foarte bună, că d‑aia a şi luat‑o), cum şi‑o promovează pe internet, cum are numai oameni part‑time care să lucreze pentru el, din moment ce n‑are ce le da de lucru când nu vin clienţi cu săptămânile, mai ales în timpul vacanţelor. Nu prea înţelegeam cum devine chestia. El a râs şi mi‑a zis că pensiunea lui era o afacere ceva mai specială. Nu venea nimeni ca să stea acolo, în mijlocul câmpului. Cine venea venea cu treabă. Adică îi spunea nevestei că pleacă în delegaţie, se suia în maşină, îşi lua amanta şi se caza la pensiune, pentru o noapte sau două (depindea de durata „delegaţiei“). Toată şmecheria era poziţia complet izolată a pensiunii: pe acolo nu trecea nimeni, niciodată, nici măcar întâmplător. Bine, trecusem eu, dar eu mă bag oricum prin toate coclaurile, prin toate văioagele, prin toate fundăturile (astea sunt drumuri înguste care duc la ferme. Numai fermierul merge pe drumul lui, că altcineva nu are treabă. De aia se uitau fermierii aşa lung la mine când mă vedeau pe jos, dând voiniceşte din picioare, pe câte un drum care se‑nfunda! Mie nu‑mi păsa, dar n‑aveau ei de unde să ştie ciudăţeniile mele). Mie, ascultându‑l, mi s‑a părut o foarte bună idee de afaceri şi mi‑a părut tare rău că n‑am maşină (amantă aş mai fi găsit, dar maşină? De unde?). Am băut amândoi câte o bere la bucătărie – avea bucătărie mare, modernă, deschisă către sala de mese, să vadă clienţii cum li se găteşte –, apoi am ieşit prin spate, să îmi arate şi grădina.

— Dar asta ce e?

— Asta? Capela veche. Monument istoric, dar nu vine nimeni, nu ştiu turiştii de ea. Nici eu nu prea ştiu, la drept vorbind. E un moş, stă acolo, în magazie, el are grijă de ea. E bătrân tare şi foarte morocănos. Nu vrea să aibă treabă cu oamenii.

„Capela“ avea o înfăţişare cu totul deosebită. Arăta ca o biserică retezată pe la două treimi, din care rămăsese doar altarul, iar restul fusese demolat. Mi‑a trezit curiozitatea, dar am tăcut. Nu mai văzusem aşa ceva, bănuiam o poveste.

Am mai trecut şi alte dăţi pe la pensiune. Uneori îl găseam pe proprietar, dar de obicei nu găseam pe nimeni: era vară, lumea în vacanţe, nu era vreme pentru „delegaţii“. L‑am căutat pe bătrân. Magazia lui semăna mai mult cu o cabană sărăcăcioasă, în fundul grădinii de la pensiune, iar el semăna mai mult a nebun decât a bătrân ; mă rog, retractez! Semăna mai mult a sihastru. Nu vorbea nici engleza, nici franceza, am înţeles de la el că limba lui maternă era germana, dar că o rupea şi pe flamandă, dacă era cazul – iar cu mine nu era. Am încercat să scot de la el povestea capelei, dar nu ne‑am putut înţelege. Aşa că l‑am folosit pe Mircel.


Citiți un scurt interviu cu autorul la rubrica Cum? din revista noastră.

Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor și vînzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Cațavencii. Alte ocupații: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moș Crăciun, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București (copywriter). După 1 ianuarie 2014 a ajuns la Londra, unde a învățat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărți publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018), Recrutorii (2019), Paralel (2021), Vulcan. Lumina vine de la Asfințit (2022) și Frunza (2022). În prezent locuiește la Bruxelles.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”