Cum își câștigă astăzi pâinea poeții și poetele din România?

Răzvan Andrei • Radu Andriescu • Sorin DespoT • Gabi Eftimie • Mircea Andrei Florea • Diana Geacăr • Irina-Roxana Georgescu • Matei Hutopilă • Dmitri Miticov • Florentin Popa • Ana Săndulescu • Angelica Stan • Răzvan Țupa • Mihail Vakulovski • Ioana Vintilă • Marcel Vișa

790 vizualizări
Citiți în 85 de minute

„Ce bine-ar fi să scrii poeme pe bani!
Adică chiar să scriu pe hârtii de-o sută,
de cinci sute, de-o mie!…
(Dar e bine să scrii poeme și pe bani,
adică pe mâncare și pe băutură)”
Cristian Popescu

„Într-o zi vom avea și noi sărbătoare
Vom avea pâine, pâine,
Și un kilogram de izmă pe masă.”
Dimitrie Stelaru

Nu credem că mai surprinde pe cineva faptul că scriitorul – mai precis poetul, și mai precis poetul autohton – nu se poate chivernisi exclusiv din roadele creativității sale literare, că momentele lui de inspirație necesită flancate de timpi consacrați profesiei așa-zicând laice.

Eminescu a fost sufleur, apoi jurnalist, Ion Barbu – matematician, Lucian Blaga – diplomat, Vasile Voiculescu – medic, Gellu Naum – traducător literar, Constanța Buzea – redactor. Ajungem să cunoaștem, iată, și fără profunde cercetări filologice, multe detalii biografice de natură profesională ale canonicilor. Raportându-ne la contextul lor istoric însă, deseori ne hazardăm să adăugăm că „au fost alte vremuri, mult mai vitrege”.

Timpurile, totuși, nu sunt nici astăzi prea blânde cu cei care și-au asumat îmbrăcarea mantalei poetice. Astfel, suntem de părere că, în rândul iubitorilor de carte, următoarele curiozități persistă până azi: Cum se poziționează poeții noștri în câmpul muncii? Cu ce îndeletniciri remunerabile pot ei armoniza/intercala actul scrisului?

Pentru a obține un spectru cât mai larg de perspective, am întrebat șaisprezece poeți și poete contemporani/e, de felurite formații, care sunt slujbele cu care își negociază timpul. Vă invităm, așadar, să urmăriți realitățile mundane ale autorilor autohtoni de cărți de poezie.

M.T. și A.Z.

1. Salut, colega. Ce muncești? Ai ținut cont de timpul dedicat scrisului când te-ai angajat, ori pur și simplu te-a luat valul?

2. Full-time sau freelancing? Sau ceva in between?

3. Cum a influențat contextul pandemic modul în care lucrezi? Reușești să separi spațiul domestic de spațiul de lucru? Lucrezi de acasă sau de la birou?

4. Disciplina profesională dăunează grav scrisului, zice-se. E și cazul tău, ori la tine funcționează mai degrabă ca trigger?

5. Ce speranțe materiale îți pui în poezie? Crezi că într-un viitor nu foarte îndepărtat te va ajuta să-ți echilibrezi (și) mai bine balanța financiară?

Mulțumim. Inspirație și prosperitate!


Răzvan Andrei

1. Acum, sunt redactor-șef al Editurii Booklet. Fac manuale. Adevărul e că m-am gândit și la timpul care mi-ar mai rămâne pentru scris, dar n-am stat să meditez prea mult. Fac ce-mi place și sunt o grămadă de lucruri de îndreptat, ajustat, îmbunătățit.

2. Full-time, la propriu. Adică nu prea-mi rămâne timp și de altceva. Două ore, seara – masa și, poate, un film.

3. Lucrez de la birou. Și ăsta-i un lucru bun. Nu poți coordona o echipa de 20 + de oameni (autori, redactori, tehnoredactori etc.) doar prin e-mail sau numai prin telefon. Trebuie să pui pixul pe foaie, trebuie să-ți coordonezi echipa arătându-i fiecăruia, concret, cam cum ai vrea să lucreze. Mie-mi convine faptul că venim toți la redacție. Evident, se leagă și prietenii, discuți cu lumea, nu stai izolat – tu și textul la care lucrezi. Scrisul de poezie vine când vine. N-aș putea să scriu poezie după program. Tre’ să lași și muzele să-și facă plinul. Apoi, dacă vor să-ți facă o vizită, le primești și la miezul nopții. Ideea e să vină. Și, din când în când, chiar vin.

4. Am avut bafta și, zic eu, luxul să-mi aleg locul de muncă. Am lucrat și pentru că trebuia să-mi plătesc chiria. Am avut și joburi din astea, pasagere, la care m-am dus doar ca să pot sta în București. Însă am încercat să nu-mi închid perspectivele. Iar munca pe care o fac de ceva timp deja, aia de redactor de carte, e atât de aproape de cea de scriitor încât aș păcătui grav dacă aș spune că-mi dăunează. E adevărat că și lucrul cu textele altora, mai ales dacă-s tâmpite, te poate deforma. De cele mai multe ori însă, meseria de redactor te ajută să-ți structurezi mintea, te învață chestiunile alea esențiale în activitatea de scriitor – „așa da”/„așa nu”, asta merge/asta nu merge, asta sună bine/asta sună prost, fraza asta curge/fraza asta e bolovănoasă etc. Dacă afectează ceva cu adevărat, atunci e păgubită capacitatea de a citi un text ca un cititor inteligent obișnuit. E enervant să vrei să citești un roman și să nu-l poți parcurge decât urmărind greșelile, frazele construite prost etc. Activitatea aia nu se mai cheamă citit – e o adevărată corvoadă. De multe ori renunț, pentru că mă sictirește o carte scrisă și redactată prost. Că tot suntem aici: meseria de redactor de carte e văzută foarte ciudat atât de scriitori, cât și de cititori. Nu prea știe lumea ce-i cu personajul ăsta care se bagă peste Măria Sa Scriitorul. Dacă sunt onești, însă, scriitorii realizează rapid că, de multe ori, le datorează redactorilor mai mult decât le datorează muzelor sau propriilor puteri. Marquez, ne amintim, a recunoscut în amintirile sale că redactorul i-a făcut cărțile cu adevărat bune. A recunoscut și că scria cu greșeli de gramatică. Cinste lui!

Mai rău, editurile însele neglijează din ce în ce mai mult acest aspect esențial al procesului editorial. Și nu vorbesc de editurile de garsonieră, de alea care publică „literatură de veceu” (sorry pentru această imagine). Chiar editurile mari au început, de ceva timp, să publice cărți neredactate sau redactate superficial. Ceea ce-i o crimă! N-ai voie, nene, să folosești prestigiul/autoritatea editurii tale mari pentru a expedia în univers cărți de rahat. Și asta numai pentru că nu vrei să dai banii pe oamenii care-ți țin editura la un anumit nivel.

E drept, redactorii buni sunt greu de găsit. De obicei, se formează în ani de zile și nu-și schimbă des angajatorul (bine, dacă și angajatorul are inteligența să-i identifice și să-i plătească bine astfel încât oamenii ăia să rămână în editura respectivă). O altă problemă e că, din păcate, sunt plătiți prost. Sunt însă și vreo două, trei edituri care-și respectă atât activitatea, cât și cititorii, și nu trimit în lume cărți neredactate.

Ca să închid paranteza, pe mine mă ajută meseria. Se zice, adesea, că un bun scriitor e un re-scriitor – adică e unul care nu trimite la tipar prima variantă a operei (indiferent că e vorba de poezie sau de proză). Ei bine, să rescrii un text înseamnă să-l redactezi. Eu asta fac la serviciu și asta fac și cu propriile texte. I’m a lucky guy, ce să zic?

5. Prima mea carte, Jazz pentru iguane, s-a vândut foarte bine și se vinde în continuare, la patru ani de la prima ediție. E la a doua ediție, nu mă plâng. Nu pot nici să spun că am făcut bani cu ea. N-aș fi putut supraviețui din ceea ce am obținut de pe urma ei. Și nici nu ăsta a fost motivul pentru care am publicat-o. La noi nu poți trăi din drepturi de autor sau ca scriitor decât dacă, poate, scrii constant și arunci spre lume capodopere digerabile. Poate o să ajungem acolo, cândva. Nu-i cazul, încă.

N-am legat niciodată poezia de banii obținuți de pe urma ei. Au fost însă și niște avantaje indirecte. De exemplu, vara asta m-am tot plimbat prin țară (deci mi-am făcut vacanța), fiind invitat la tot felul de festivaluri de poezie. La finalul cărora am primit și niște bani (onorariu, hehe). Eu zic că lucrurile stau bine. Sunt mulțumit. La serviciu sunt chestii grave și tot felul de lucruri de rezolvat și îndreptat. Cu poezia, relația mea e momentan una de dragoste. O iubire reciprocă bine gestionată de ambele părți.

Radu Andriescu

1. Tocmai am ieșit de la muncă, un curs cu masteranzii pe Studii Americane. De la 6 la 8. Tineri foarte buni. Am pornit de la o temă, azi, scriitor și moralitate. Am ajuns la discuții despre FILIT și toată nebunia de pe net, la spartul târgului. Sau al festivalului. Cam toți scriitorii tineri pe care-i știu sunt mai puțin norocoși, sunt corporatiști, cum s-ar zice. Mă simt păcătos că pot combina jobul cu pasiunea și chiar mă doare când îmi văd prietenii tineri prinși într-o mașinărie fix ca naveta mea la Pașcani, pe vremuri.

2. Conf. univ., na, full-time. Nu mai repet, despre viață și noroc. Aș mai zice niște chestii, dar le păstrez pentru penultima întrebare. Merg mai bine acolo.

3. Virusul m-a ajutat. Am avut mai mult timp să mă gândesc și să mă răzgândesc. Și să mă gândesc din nou. Pe vremuri, adică anul trecut, cu 3 la mie incidență în Iași, aveam un prosop plin de clor la ușă. În octombrie, cu aproape 13 la mie, îi iubeam sincer pe poeții croați care-au venit de la 2 la mie, din Zagrebul lor, în țara cea mai virusată din lume. În fine, înțeleg că a fost o insuliță mai nașpa. Dar, pe text: am bibilit mult mai mult textele pentru cărticica următoare. Să vedem.

4. Eu nu am disciplină de niciun fel. E incorect politic să zic asta? În fine, asta e. Totuși eram un elev cuminte și am sentimentul că sunt prea cuminte și acum.

5. Probabil e o glumă, întrebarea. Tot ce sper e să nu cheltui prea mult pe exemplare sau pe trenuri și cazări, la lansări. În plus, cele mai multe dintre premiile pentru poezie sunt modice, iar revistele fac și ele ce pot, când publici un grupaj. Ce aș vrea, însă: m-aș bucura să se vândă cărțile destul de bine pentru ca editorul să-și recupereze banii. Cam asta ar fi speranța.

Sorin DespoT

1. Ciao, colega. Din 2019, de cînd mi-am înființat societatea cu răspundere limitată, am tot mai puțin timp pentru scris. Consultanța în MarCom și tehnologii digitale poate fi foarte cronofagă. Cu toate astea, în mod paradoxal, am scris mai mult în ultimii trei ani decît în anteriorii trei. Intuiesc că are de-a face cu vinovăția. Cînd îmi petrec timpul contribuind la proiectele altora, simt că, într-un fel, mă trădez și îmi trădez poezia.

Mna, la tăți ni-i greu. Are, poate, de-a face și cu tendința mea de a alterna perioadele de relaș cu cele de acțiune. În orice caz, în perioadele în care nu sunt ocupat scriu ceva mai puțin.

2. Mai mult decît full-time, deși un soi de freelancing. Administrator de SRL. 🙂

Cunosc scriitori care își iau joburi de zi și rup ușa la șase ca să dea fuguța înapoi la propria viață. Cea adevărată, cum ar veni. Ba chiar am văzut că le merge și se declară mulțumiți.

Eu nu pot. Vai, și cît am încercat să găsesc așa-numitul echilibru muncă-viață. În zadar. Mă mulțumesc cu un soi de elegant dezechilibru. Sau mă mint cu el.

3. Lucrez de acasă, de la birou, din trenuri și cafenele, lucrez cînd și unde trebuie să lucrez. Și nu, nu reușesc și nu am reușit niciodată să separ casa de muncă.

4. E un soi de trigger, e drept, și nu numai în sensul în care îmi provoacă sentimentul de vinovăție menționat mai sus, ci și în sensul că munca îmi informează procesul creativ.

Pe deasupra, cunoștințele și competențele dobîndite prin studiul literaturii și al scrierii creative sînt perfect transferabile în domenii precum jurnalismul, relațiile publice, comunicarea, marketingul, publicitatea, vînzările și nu numai.

În anumite privințe, ocupația mea e mai aproape de poezie decît aceea de librar, bunăoară, măcar prin prisma faptului că o componentă esențială a activității mele este creativitatea. Cît despre a jongla între poezie și a pune pîine pe masă… din nou, la tăți ni-i greu!

5. Balanța? Hehe, îmi pun mari speranțe în poezie. Poezia are potențialul de a genera prosperitate. Din păcate, astăzi, cheia este să nu o vinzi ca atare, ca poezie. Poezia e o formă de comunicare. Dacă scrii sau comunici pentru un trai, inevitabil, vinzi și poezie. Oho, cîtă poezie!

La raftul de carte, poezia și proza scurtă sunt rar răsfoite, darămite devorate. Ai putea crede că, pe măsură ce ritmul vieților cititorilor noștri accelerează, apetitul pentru formulele scurte de literatură e în continuă creștere. Mnu, nu se întîmplă așa. Descopăr, însă, un apetit tot mai mare pentru spectacolul de poezie, pentru performance și spoken word. Acolo găsesc licărirea de speranță.

Gabi Eftimie

1. Lucrez ca profesoară de suedeză și de engleză. Și mai traduc pentru câteva edituri din România. Când m-am angajat, ultimul lucru la care mi-a stat capul a fost scrisul.

2. Full-time ca profă, freelancing ca traducător literar.

3. Am lucrat aproape 2 ani de acasă și a fost de vis. Mi-am dezvoltat obiceiuri foarte sănătoase, munca a devenit ceva uman, am sărit peste întâlnirile obligatorii din pauze, cu colegi nesuferiți, și m-am limitat la cei cu care mă înțelegeam deja bine. Am ieșit după ore în parc, ne-am plimbat etc. și am putut să mă concentrez pe colegii cu care sunt și prietenă, nu doar obligată să interacționez.

Cu elevii m-am întâlnit din proprie inițiativă și am ținut o oră în fiecare săptămână în parcul de lângă mine. Asta ca să le creez senzația că sunt un grup și ca să le ofer șansa să se întâlnească și să lege prietenii.

Acum lucrez la școală și încerc să mă adaptez, dar e greu. Nu reușesc să mă concentrez și sunt foarte lentă și ineficientă. Acasă lucram în jur de 4 ore foarte eficiente, acum lucrez 7-8, dar le-aș putea condensa în 2 ore de lucru efectiv.

4. Când lucram în România, unde aveam un job mai convențional, mai plictisitor și mai repetitiv, simțeam nevoia să notez senzații, impresii generate de plictis. Acum am prea mult de lucru ca să stau aiurea și să scriu în timpul orelor de serviciu. Dacă aș fi talentată la proză, aș avea sigur material suficient de scris, și asta pentru că lucrez cu foarte mulți oameni aflați undeva in limbo, elevii mei sunt din diferite țări și încearcă să învețe limba oficială, să se descurce cumva.

5. Nu, normal că nu. Nu am pretenții de genul ăsta. Un prozator are, poate, mai multe șanse. 

Mircea Andrei Florea

1. Salutare! Anul trecut, în vară, am terminat un program de master în matematică pură la Universitatea din București, cu gândul că voi continua cu un doctorat. Câteva luni mai târziu mi-am dat seama că nu asta e ce îmi doresc, că nu e pentru mine și că am nevoie de o pauză. Nevrând nici să intru în învățământ, am ajuns să fac pregătiri particulare la matematică, lucrând cu copii de la 12 la 19 ani. Am vrut să fac asta special ca să am mai mult timp, să nu muncesc cu program fix, să pot citi și scrie, altfel nu s-ar fi simțit ca o pauză pe bune. Din vară, am început să colaborez și cu Editura Litera, să fac proofreading pentru cărțile din colecția lor de mate, dar, iarăși, e o muncă pe care eu mi-o distribui cum vreau, am fost atent la asta când am acceptat.

2. Freelancing, am privilegiul de a putea să îmi fac eu programul, să aleg cât vreau să muncesc și cu cine. Poate aș face mai mulți bani altfel, dar prefer libertatea de decizie.

3. Eu am început munca asta, de care povesteam, în pandemie. Asta a ajutat mult, nu știu dacă aș fi făcut pregătirile astea cu copii dacă ar fi trebuit să merg eu prin tot orașul la ei acasă, îmi e mult mai la îndemână să o fac online. Separ spațiile în măsura în care mă mut într-o altă cameră, dar, iarăși, neavând un program lung de muncă, nici nu prea am nevoie să simt separarea spațiilor.

4. Eu tot timpul am scris în pauze, și acum, și când eram la facultate. Scriu rar, adun multe cioturi, apoi îmi iau câteva zile să le pun cap la cap. Câteodată mă ajută să mă ocup de poeme zilnic, dar poate deveni și sufocant, dacă fac asta mult îmi pierd încrederea în texte, aștept apoi să îmi vină o idee nouă care să mă entuziasmeze. D-asta nu mă plâng de balansarea asta, pentru mine funcționează.

5. Nu îmi pun speranța că aș putea face bani din scris, nu mai mult de 1.000 de lei pe an. La asta mă așteptam de când m-am gândit să public, dar, într-un fel, simt că și asta-i o parte din problemă. Lasă banii primiți din cărți sau vânzări, că editurile ce publică poezie abia supraviețuiesc, dar nici din lecturi publice sau participări la festivaluri (din experiența mea) nu câștigi cine știe ce. Așa nici noi nu depunem foarte mult interes, foarte rar există momente gândite, performări de vreun fel sau altul. Lecturile sunt cu intrare liberă din motivul că nu se înghesuie oricum lumea, dar nici nu prea există ceva să atragă un public mai numeros.

Devine doar un pretext pentru stat la o bere cu cunoscuți. Pe de altă parte, nici nu cerem bani când primim vreo invitație, fie de a citi, fie de a scrie ceva pe o anumită tematică. Nu-mi aduc aminte acum cât timp Ramona Boldizsar a anunțat pe Facebook că ea își va spune părerea despre textele necunoscuților doar contra cost, iar într-unul din comentarii cineva sugera că ea nu-i poetă suficient de bună cât să își permită să facă asta. Dar nu despre asta e vorba, acea opinare a Ramonei este munca ei, ar trebui tratată ca atare. Nu doar scriitorii și scriitoarele care au intrat într-un canon ar trebui să își permită să ceară o plată pentru munca lor, ar trebui să fie un standard pentru toți. M-am aprins cam tare, dar cred sincer că dacă vrem să se poată trăi vreodată din scris, noi trebuie să începem schimbarea, să instituim genul ăsta de atitudine în lumea culturală.

Diana Geacăr

1. Coordonez cercul de cultură și civilizație engleză de la Palatul Copiilor Târgoviște. Da, clar am ținut cont de aspectul ăsta – să am timp pentru scris – atunci când m-am hotărât, în cele din urmă, să devin profesor. Spun asta pentru că nu-mi imaginam că o să ajung eu să fac asta. Dar, încercând alte joburi (PR, copywriter, în București), mi-am dat seama că trebuie să renunț la scris pentru ele, adică să renunț la mine. O tragedie, pentru că încă din copilărie îmi făcusem eu planul ăsta, să devin scriitor, iar de-a lungul vieții părea că tot ce făceam era pentru el, să-l îndeplinesc. Așa că am renunțat iute la joburile alea și la București și m-am întors la liniștea din orașul natal și am ales profesia asta, care îmi lasă timp de scris și de citit.

Dar, pe lângă asta, mai fac traducere de carte. Aici mă ia uneori valul, pentru că-mi place enorm să traduc, și ani de zile am ținut-o numai așa, dintr-o traducere în alta, de nici nu mai puteam sta locului, adică dacă nu munceam, părea că pierd timpul. Și mi-am dat seama că devenisem workaholic și că mă păcălise tradusul, făcându-mă să cred că scriu – pentru că orice traducere e și o rescriere, desigur. Perioada de izolare mi-a arătat asta, de fapt. M-a încetinit, m-a învățat să spun stop. Și am încetinit ritmul, iar acum mi-am luat o pauză de tradus, pentru că mai am și eu de terminat niște cărți.

2. Full-time, dar, ca orice scriitor, mă gândesc cum ar fi să trăiesc din scris. Un vis.

3. Cum ziceam mai sus, mi-a arătat că eram dependentă de muncă, în special de tradus, și că e cazul să încetinesc ritmul, ba chiar să mă opresc o vreme. Apoi, legat de predat, mi-a împrospătat vederea, mi-a arătat cât e de importantă participarea fizică la ore, să te uiți în ochii copilului, ca să vezi că a înțeles mesajul tău. La început, când făceam ore online, mă tot apropiam de ecran, chinuindu-mă să le văd fețele (făceam asta, de fapt, la orice fel de întâlnire online, și la lecturi, lansări de carte etc.), pentru că aveam nevoie să întâlnesc privirea celuilalt, să-i văd mimica feței. Bineînțeles că mi-era imposibil, și atunci privirea îmi aluneca pe fereastră, pe pereți, la pisicile care mi se urcau în brațe, oriunde în altă parte, deci, și mi se părea că, astfel, comunicarea devine tot mai grea. Sigur că e mult mai ușor să lucrezi online – nu mai pierzi timp pe drumul dus-întors, încarci materiale, nu mai prăpădești hârtie și tuș etc. –, dar eu mă săturasem.

Anul ăsta nu mai lucrez de acasă, iar pe drum mă bucur de podcasturi despre păsări, chicotesc singură la glume, sau mă opresc să fac poze, ori îmi las gândurile să curgă aiurea prin minte, până se limpezesc și iese la suprafață ceva important de notat.

4. N-am putut niciodată să-mi fac vreun program de scris; am încercat, nu merge. Nu pot să mă trezesc devreme, pentru că-mi place mult să dorm, în special să visez. Nu pot să mai scriu zilnic, mai ales pentru că de ceva timp sunt setată pe un anumit gând: să fiu deschisă deplin în fața stimulilor din jur; să văd cu adevărat păsările, copacii, frunzele, lumina prin ele, să ascult cu adevărat sunetele făcute de toate, pe rând sau împreună. Cred, de fapt sunt sigură, că tot în perioada de izolare mi-am propus asta: să fiu prezentă. Să nu mai stau atât de mult în minte, cu gândul la scrisul meu și la traduceri, să mă bucur de lumea din jur, să mă deschid în fața ei, să o cunosc. Așa m-am și apucat de birdwatching, din dorința de a cunoaște cu adevărat lumea în care trăiesc, de a-i cunoaște și pe ceilalți locuitori ai ei. Și, chiar dacă nu mai scriu zilnic, cred că e mai bine să lași în pace frânturile de idei care nu s-au închegat încă, pentru că se vor închega singure, fără ajutorul tău, și vor cere singure să le scrii când vor fi gata. Dar îmi notez în telefon versuri, idei de proză sau corecturile pe care trebuie să le fac în vreun text.

Acum e mult mai important pentru mine să mă încarc cu senzații, și sunt convinsă că asta mă va ajuta ulterior la scris. Așa că numesc perioada asta o reîncărcare, o repoziționare – îmi eliberez mintea de nevoia asta de a scrie continuu, o forțez să se calmeze și doar să primească senzații, doar să conștientizeze și să simtă din plin reacțiile ei la stimuli externi. E o bucurie relaxarea asta. Și nu-mi mai e greu să devin profesoară de cum intru pe poarta instituției, transformarea are loc imediat și de la sine, nu mai trebuie să-mi spun vreo vrajă. Iar conversațiile cu copiii sunt amuzante și creative, mă inspiră, adun tot felul de idei.

Cred că asta m-a învățat pandemia cel mai tare: să mă relaxez. Ca scriitoare, ca profesoară, ca mamă, soție, om. Iar când simt că frânturile mi s-au închegat în minte, scriu în laptop dimineața, când e Filip, fiul meu, la școală, sau uneori în weekend, când iese cu Mircea, soțul meu, la plimbare. Asta dacă nu mă tentează vreun sunet de pasăre să ies cu aparatul în balcon, să fac poze.

5. Niciuna. Nu cred că poți câștiga bani din cărți de poezie, dacă nu ești foarte cunoscut, tradus, cu multe premii etc. Deci foarte, foarte greu. Poți câștiga bani luând un premiu pentru o carte, niște bani care te ajută să echilibrezi balanța o lună, două, trei, sau să-ți îndeplinești o dorință (de exemplu, să-ți iei un aparat foto ca să pozezi păsări).

Irina-Roxana Georgescu

1. Am făcut și corectură de carte în timpul facultății, să adaug ceva bursei de studii de la Universitate, apoi muncă de redactor la Euresis – Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles, am tradus texte din franceză, chiar și un policier pentru o editură. De când predau, adică de mai bine de zece ani, încerc să găsesc timpul potrivit pentru imersia în scris. Activitatea la catedră, provocatoare și antrenantă întotdeauna pentru mine, este, totodată, și extrem de acaparantă, mai ales în perioadele de evaluare. Or, pentru scris, e important să găsesc ritmul potrivit. De aceea, etapele explozive sunt urmate de unele de amânare, când în capul meu au loc ciocniri violente între dorința de a mă debarasa de tot și necesitatea de a face ceea ce trebuie. Dacă pierd „exercițiul” de a scrie, simt imediat ruptura de rutina necesară, autoimpusă. Muncesc pentru a-mi onora obligațiile financiare, plata facturilor etc. și scriu pentru că există destulă tensiune care mă aruncă într-o stare-limită care se confundă cu scrisul. Lucrez mai bine seara, atunci pare că se limpezesc textele, pentru ca dimineața devreme să le văd mereu altfel.

2. Full-time, categoric! Întotdeauna full-time. De cele mai multe ori, apar sarcini care dublează sau chiar triplează ceea ce scrie, de fapt, în fișa postului și impresia este de sufocare, în orice caz, de frustrare teribilă.

3. În pandemie, rutina pe care o știam, programul bine așezat, micile repere de peste zi s-au dus pe apa sâmbetei. Nu am mai putut face delimitări între contextul profesional și viața personală. Foarte frecvent, trebuia să fiu disponibilă 24 din 24, telefonul semnala necontenit mesaje noi, grupuri noi de lucru online; de nenumărate ori am lucrat și la miezul nopții, fără vreo satisfacție în afara aceleia că îmi făceam treaba. Cu prețul liniștii și al echilibrului interior, adică, implicit, și al sănătății. De aici, impresia de sufocare amintită mai sus. În pandemie, legislația a permis alternarea perioadelor de telemuncă și de lucru la birou, numai că lucrul de acasă pe termen lung nu este o soluție.

4. Până la declararea stării de urgență în martie 2020, am gestionat aspectele profesionale. Din acel moment, avalanșa de solicitări m-a deturnat de la scris. Am încercat să scriu, dar au fost tentative limitate la câteva note de jurnal. În general, disciplina profesională a funcționat ca o constrângere prolifică pentru scris. Totuși, neputința de a găsi ritmul potrivit ori de a mă detașa de cotidianul tot mai zgomotos, aglomerarea cu tot soiul de sarcini care impun rezolvare imediată au modificat iremediabil și modalitatea în care mă raportez la mine, la ceilalți, la felul în care scriu.

5. Ideea de a câștiga din scris mi se pare iluzorie. Cum nu există un sprijin pecuniar real pentru artiști, mi-e teamă că nici pentru poezie situația nu se va schimba. Nu prea există burse de creație, premiile naționale sunt puține și inconsistente, tirajul la cărțile de poezie este modic, cititorii de poezie sunt și ei limitați ca număr – de obicei, poeții citesc alți poeți; nu există un public exersat și nici prea dornic să investească în poezie – toate acestea și multe alte aspecte nu-mi dau nicio speranță deocamdată. La noi, profesionalizarea scrisului este un simplu subiect de discuție. Deși există în Clasificarea Ocupațiilor din România (C.O.R.) codul pentru poet (264101) ori pentru scriitor (264102), nu cred că există prea mulți poeți care să trăiască strict din ceea ce scriu.

Matei Hutopila

1. Salut! Păi, sînt în cîmpul muncii de la șaișpe ani, adică am avut primele joburi acum aproape opșpe ani. De peste doișpe ani lucrez fără pauză la corporativă, din care ultimii șase la aceeași firmă. Înainte abia îmi ajungeau banii de băutură, acuma mai am și de mîncare. Primele joburi au fost și cele mai faine; am lucrat de la sfîrșitul clasei a zecea pînă puțin după liceu la Cîmpulung Moldovenesc, în radio (Radio Nord 100.7 FM, apoi Impact 21), unde aveam emisiune cinci zile pe săptămînă, inclusiv un maraton matinal sîmbăta și duminica, de la care nu am lipsit și la care nu am întîrziat vreodată, așa că n-am avut dimineți niște ani legați, iar orele mici îmi sînt și acum cele mai dragi, dacă nu prind un timp înainte de job să fac ceva pt. mine, simt că am pierdut ziua; tot în liceu mai ajutam și la un net café (îmi convenea de minune, că n-aveam calculator acasă) și, mai rar, tehnoredactam articole pentru un ziar local, Monitorul de Cîmpulung, unde maică-mea era reporter pe cultură.

2. Normă întreagă, carte de muncă, contract pe perioadă nedeterminată, cum le place băncilor. Avem încotro?

3. Lucrez din sufragerie; pe fundal, ba discuții telefonice, ba desene animate, plînsete, rîsete, chicoteli. Prefer așa, decît închis singur în vreo cameră. Deja că dau timpul meu boierilor, să mă mai țină și la carceră? Nu, mersi. Altfel, mi-e dor de atmosfera de la birou, de cei cîțiva tovarăși de glume nsfw (not safe for work, n.r.), de navetă, de cafea la colțul clădirii în timp ce discutăm trecătorii sau pur și simplu bîrfim de unii mai săraci cu duhul, de cutre și papițoi.

4. Adevărul e că am scris tot mai puțin cu cît am muncit mai mult, dar și puțin, cît am scris, tot prin jurul muncii, și inspirație, și trigger, interacțiunea cu oamenii, oameni care-s oameni peste tot, la orice nivel, toată paleta, de la jigodii la sfinți.

5. Niciodată nu mi-am pus și mă miră naivitatea unora de a se aștepta să le iasă ceva din asta. Decît dacă combină vreo sinecură și trăiesc prin uniuni, comisii, comitete, pe lîngă primării, știți la ce mă refer, sînt și norocoși din ăștia, dar numai ei știu cîte dosuri pupă, sînt „prietenii tuturor”, nu mi-aș dori.

Dmitri Miticov

1. Salut. Lucrez în sistemul bancar (era să zic „de cînd mă știu”, dar de fapt din 2007, după ce, timp de 4 ani, am fost profesor de matematică). Cînd m-am angajat prima dată nu am luat în calcul că aș avea nevoie de un timp anume pentru scris, aveam o imagine romantică a scriitorului care creează lovit de inspirație, între timp am realizat că nu e deloc așa, dar era deja prea tîrziu să mai schimb ceva, îmi făcusem un credit în franci elvețieni pentru casă, drumul spre freelancing nu mai era posibil.

2. Full-time.

3. Acum lucrez alternativ, de acasă și de la birou, cîte o săptămînă și cam așa am lucrat de la începutul pandemiei. A fost ciudat la început să aduc sistemele și informațiile bancare la mine în bucătărie. Pe de altă parte, am putut să mai și scriu în timpul programului, mai făceam asta și la birou, dar mai rar, însemna să devin necomunicativ cu colegii și nu prea era în avantajul meu. Deci am amestecat mai mult spațiile astea cît am stat acasă și mi-a prins bine.

4. Cred că mai degrabă ca trigger. Întotdeauna cînd am avut mai mult timp liber, am reușit să-l irosesc pe orice, numai pe scris nu. Dimpotrivă, cînd simțeam că sunt foarte aglomerat (inclusiv la serviciu), prețuiam altfel timpul și, percepîndu-l dintr-odată ca pe o resursă foarte valoroasă, făceam tot posibilul să-i aloc și scrisului o parte. Oricum, cred că disciplina e esențială și pentru scris, mi-aș dori să fiu mai disciplinat.

5. Pe scurt: nicio speranță. Din vînzarea de carte am încasat în 15 ani și după 4 volume de poezie publicate suma de 193 de lei. Mi-a venit foarte greu să-i cheltuiesc, simțeam că orice aș fi luat, mi-aș fi bătut joc de ei. I-aș fi pus în ramă sau așa ceva. Dar de ce să mă plîng, la cît de puțin timp aloc scrisului, ce pretenții să am, o lectură plătită pe an tot mai apare, unii poate nu au parte nici de asta. Văd că mai apar burse și rezidențe, lucrurile probabil vor fi mai bune cînd n-o să mai conteze. Sunt optimist.

Florentin Popa

1. Salut colega ia jmie un nes că plec pă traseu.

Suport IT – sunt vărul sărac și unglamorous al programatorilor. M-am angajat prin 2014 pentru că tradusul de materiale pentru Martorii lui Iehova nu mai renta, și îmi plăcea grozav să bag chipsurile alea cu gust de ceapă și smântână de la Lidl. Era nevoie pură de supraviețuire, îmi amintesc că în interviu eram super emoționat și m-am tot jucat cu o drăcie rectangulară foarte tactilă, pe care am găsit-o pe masă – se pare că era un întrerupător wireless pentru lumini. Turele de noapte mi-au făcut fața asta de bătrân cardiac; dar mi-au și dat, accidental, timp să scriu.

2. Full-time, cu program destul de flexibil.

Mi-aș dori să am libertatea de freelancing, dar cred că m-ar ucide fluctuațiile.

3. Lucrez de aproape doi ani de acasă, am reușit cumva să profităm de iarnă și să ne strecurăm acasă chiar de dinainte de pandemie; așa că atunci când a lovit COVID, era deja fait accompli. Mă simt extrem de norocos că e așa – o vizită recentă la birou mi-a amintit că nu mai vreau să mă înghesui la espressor și să mimez interesul pentru inteligența fără precedent a copiilor colegilor mei.

Spațiul domestic este spațiul de lucru – și invers. În turele foarte comode la birou, umblam (și nu eram singurul) lejer în papuci, poate băgam și o manea la laptop când nu intrau apeluri. Problema reală pentru mine e cum să separ timpul; de fapt, răspunsul ăsta e scris între două meeting-uri.

4. Ambele sunt meserii, ambele necesită disciplină. Mă pot minți că oh ce aș mai scrie dacă m-ar lăsa jobul – dar adevărul e că atunci când am fost șomer nu am scris măcar un rând. Jobul taie majoritatea pornirilor grafomane (cred că se poate simți uneori izul tulburător de prea mult scris, de automatism auto-generativ), lucru care pentru mine e win-win: fac un ban și nici nu apuc să scriu căcat.

5. Absolut nici una.

Deși un pateu mâncat din banii de poezie e mai gustos decât un avocado din Azure.

Ana Săndulescu

1. Am început să cochetez cu ideea de a avea serviciu în jurul vârstei de 18 ani, separând cariera profesională de scris. Literatura e doar o mare pasiune, o altă fațetă a personalității mele. Când nu sunt un antreprenor pasionat de noile tehnologii, de Gaming și iGaming, sunt scriitoare și traducătoare. Cu două masterate: managementul organizațiilor și psihologia resurselor umane, sunt multe lucruri; nu-mi pun limite. În timpul liber, de exemplu, dezvolt site-uri și ofer consultanță literară. Sunt un om angajat, la propriu și la figurat.

2. Serviciu cu normă întreagă. Și dacă aș face bani din scris – cât să-mi ofere un venit „decent” –, tot n-aș renunța la carieră. Aici depășesc cele mai mari obstacole, sunt inspirată și învăț cele mai relevante lecții de viață.

3. Majoritatea angajatorilor pentru care am lucrat mi-au oferit un aranjament flexibil: trei zile la birou, două de acasă. Deși sediile erau în București, executivul era străin – Marea Britanie, Germania, SUA, Olanda etc. –, iar managerilor nu le păsa de unde lucrez, atât timp cât aveam indicatori performanți. În plus, de patru ani lucrez de acasă, deci pandemia nu a generat schimbări majore pe partea asta. Acasă, una dintre camere e dedicată concentrării, fiind mobilată cu birouri și un whiteboard. Delimitează, cu brio, munca de relaxare.

4. Am 32 de ani. Cel puțin 12 ani în câmpul muncii, iar în timpul ăsta am publicat trei cărți și am tradus patru romane din engleză în română. Se poate spune că sunt un caz fericit, productiv, un om care se inspiră din ambele lumi.

5. Asta e: că nu-mi pun. Și nici nu simt presiunea să o fac. Banii vin din altă parte, din leafa lunară, din deal-urile pe care le am cu partenerii de afaceri, din proiectele la care muncesc zi de zi. Scrisul e supapă anti-stres, e vortexul meu creativ. Bineînțeles că mă bucur când primesc un premiu în bani sau o atenție la vreun eveniment, dar nu pariez all-in pe literatură. Fiindcă poetul din ziua de azi e un cameleon, un jack of all trades, un om responsabil și multilateral care împinge poezia mai departe, actualizând-o, deci aducând-o în actualitate orice ar fi, indiferent de condițiile vitrege ale vieții.

Angelica Stan

1. Când am decis să dau la Facultatea de Arhitectură, nu credeam deloc că voi renunța la scris, aveam o imagine idealizată a arhitectului-intelectual-complet, plus multe alte false așteptări de la această meserie. Mulți factori contribuiau la asta, nu detaliez. Undeva, în facultate, am realizat că pentru a nu renunța la scris va fi nevoie de ceva mai mult decât pur și simplu a-mi păstra obiceiurile. Nu am un sistem de a aloca în mod riguros timp pentru scris (ce bine ar fi să pot face asta!), ci doar sunt atentă la acel „film” care, la mine, rulează mereu în backup, îmi iau dintotdeauna notițe fragmentare din orice aud, văd, citesc și, din când în când  (uneori doar în vacanțe), „developez”.

2. Full-time, dintotdeauna.

3. Lucrând aproape exclusiv de acasă în pandemie, timpul pentru cele domestice și extra-profesionale a devenit și mai scurt, fiind mereu în fața laptopului, totul a devenit sacadat de întâlniri pe Zoom, mailuri la care trebuie răspuns urgent, rapoarte, proceduri etc. Pandemia a născut (probabil tot din teamă că ne vom pierde timpul) o nouă și proaspătă e-birocrație: de parcă fiecare, ca să probeze faptul că încă există, trebuie să trimită cel puțin 5 mailuri zilnic, cu noi linkuri, cerințe, organizări, teme și altele asemenea. 

Nu știu cum ar fi fost să am copiii mici în pandemie și să trebuiască să împart spațiul casei cu ei, dar îmi imaginez, cred că e groaznic în cele mai multe cazuri și îi compătimesc pe cei care au trecut și încă mai trec prin asta. 

4. Disciplina profesională în sine nu cred că dăunează, pentru că și scrisul are nevoie de disciplină, de rigoare și exigență. Eu îmi tratez produsele literare la fel ca pe celelalte produse profesionale, ba chiar sunt mai exigentă cu primele când e vorba să le trimit în lume. Dar această disciplină venită ca sistem dinspre profesie (deformare profesională) poate ajunge să imprime scrisului trăsături care altora să le pară forțate, nenaturale. Și uneori e foarte greu, din interior, să îți dai seama cum îți sunt alterate percepțiile, reacțiile, imaginația de aceste amprente profesionale. La fel cum, în anumite cazuri, poate fi chiar benefic, o marcă personală. 

5. Nu, nu îmi pun niciun fel de speranțe materiale în poezie. Sper ca ceea ce am făcut și fac în profesia mea să mă ajute la un moment dat să mă și eliberez de ea, de corvezi, de lucruri care doar trebuie făcute. Nu știu exact cât mai am până acolo.

Răzvan Țupa

1. Uite, de prin 2002, tot prin presă. Când scrisă, când TV… numai radio nu am făcut. Cumva se suprapun scrisul și munca. Din moment ce amândouă sunt legate de scris, ce le separă e doar tipul de public. Adică, una e să pregătești lecturi dezbrăcat cu ce vrei tu și ce crezi că e punchy pentru petreceri de burlăcițe sau entuziaști introspectivi și alta să ai grijă să rămâi cu ce zici pe linia previzibilului pentru zgomotul de fond al breaking news-ului.

2. Doar full-time în ce mă privește. Freelancing mi-a sunat mereu foarte nesigur. Dar asta doar din cauza faptului că am fost mereu obligat să îmi caut muncile în așa fel încât să pot să supraviețuiesc din ele.

3. La mine oricum nu erau separate casa de birou nici înainte de pandemie. Se amestecau mai mereu. Problema cea mai mare a fost cu ritmul muncii. Dar cel mai rău e acum partea asta de pulsiuni depresive. Când ți se pare că ai stabilit un ritm, se întâmplă ceva, moare cineva pe care îl cunoști și nu mai e niciun fel de ritm. Am noroc și acum, la Aleph News, cum am avut și când eram la ziarul „Ring”, că datul meu peste cap depresiv încă e înțeles și am ocazia să mă echilibrez când din mers, când altfel.

4. Eu unul nici nu văd cum ar putea să existe disciplina profesională fără scris.

5. Când mă întrebați de balanță financiară… îmi dau seama că ține de ceva cu care nu mă descurc prea bine nici acum. Dar am avut momente în care am câștigat mai bine din scris decât din locul în care eram angajat. Dar foarte rar și absolut surprinzător. Poate și pentru că și scrisul funcționează tot surprinzător pentru mine, continuu, dar cu momentele de click destul de rare.

Mihail Vakulovski

1. Deși am avut tot timpul bursă, inclusiv bursă „leninistă” (care era mai mare decît salariile părinților – amîndoi profesori), am lucrat încă din perioada studenției – și ziarist, și profesor, și hamal – seara, după munci, mai descărcam TIR-uri de sucuri și ape minerale. Am absolvit facultatea în august, iar din septembrie lucram deja pe post de cercetător științific la Academia de Științe din Moldova, prof. la Universitatea „Ion Creangă” din Chișinău, redactor la „Contrafort”, prof la Liceul M. Kogălniceanu și mai descărcam și TIR-uri. Apoi, după ce-am făcut doctoratul la Universitatea din București, am lucrat redactor-șef la o editură și la un trust, cercetător științific la Institutul Român de Istorie Recentă, traducător și, acum, librar. Din 2000, fac și revista web „Tiuk”, și CenaKLUb Tiuk, dar asta doar de plăcere, adică fără bani.

2. Și aici le semăn părinților, care n-au avut niciodată doar „o normă”, mereu au muncit fiecare cît pentru doi.

3. Nu poți fi librar de acasă; chiar dacă unii îmi scriu c-au fost pe la librărie și nu m-au găsit, am impresia că-s mai mult acolo.

4. Scriu oriunde (inclusiv în cap, mai ales în mers); poezie, că pentru proză ai nevoie, totuși, de un birou.

5. Poezia te ajută să trăiești mai intens, să transmiți idei și sentimente, să-ți faci prieteni, să cunoști oameni, să călătorești, să pătrunzi la rîndul tău în lumea altor poeți și să treci prin stările pe care le-au trăit ei. Poezia e bucurie, nu bogăție.

Ioana Vintilă

1. În fișa postului meu scrie „editorialist”. Practic, sunt asistent editor (îndeplinind și alte funcții conexe) în academic publishing. Mă ocup de articole de cercetare științifică din sfera biomedicală (încercând să mă axez mai mult pe nanomedicină și oncologie moleculară, fiind tare bucuroasă că am prins jobul ăsta în domeniu, o intersecție între munca de editor și cea de om de știință, eu studiind biotehnologia moleculară). Aș zice că timpul pentru scris a fost, din păcate, la coadă în lista priorităților ultimilor doi ani – când m-a luat pe sus vârtejul cu licența, admiterea la master, angajarea, jobul nou, primul an de master, acum al doilea. Mă consolez (cel mai probabil degeaba) cu gândul că e doar o perioadă care va trece curând (după disertație, ca să fiu precisă). Firește, doar masterul va trece, dar nu e totuna să stai la laptop 12-13 ore pe zi, comparativ cu 8, ocupându-te de orice altceva în afară de scris/citit literatură. După facultatea pe care am urmat-o serviciul ăsta era pasul firesc, și, sadly, nu cred că mi-aș fi permis să iau în calcul oricum timpul pentru scris – sau pentru orice altceva – atunci când m-am angajat. Să-ți găsești job la începutul unei pandemii nu e cel mai ușor lucru.

2. Momentan, full-time 08-16, 16-20 master, weekend – master.  Pe lângă faptul că nu știu ce aș putea face freelancing în domeniul meu, nici nu mă atrage ideea. Am crezut că nu o să-mi placă neapărat un job de birou, cu toții știm glumițele despre corporatriști, însă asta simt, cel puțin la momentul actual, că îmi oferă cel mai sigur spațiu – asta fiind exact ceea ce caut în perioada asta haotică. Un job freelancing nu mi-ar putea oferi un spațiu similar, fiind prea incert și nesigur pentru nevoia mea de a-mi țintui picioarele undeva.

3. Primul an am lucrat doar de acasă, iar de curând m-am întors la birou în sistem hibrid, merg câteva zile pe lună fizic la birou, restul zilelor lucrând de acasă, cu pisica-n brațe. Am început serviciul în pandemie, așadar schimbarea am simțit-o exact invers, atunci când a trebuit să merg la birou, fiind obișnuită cu un cadru cozy și non-formal de lucru. Partea proastă e că, desigur, nu reușesc să delimitez serviciul de spațiul domestic. Dacă văd laptopul de lucru în afara programului, nu mă prea pot abține să nu-l deschid și să nu mai arunc o privire peste ce s-a mai întâmplat de când l-am închis ultima oară. În zilele în care-l las la birou, îl las cu inima grea, parcă l-aș lua cu mine totuși, să fie, chiar dacă nu e nevoie. Nu cred că e tare sănătoasă toată treaba asta, încerc să nu dau curs curiozității profesionale, chiar dacă îmi ia doar 10 minute, să zicem, însă nu-mi iese perfect încă.

4. Mereu am crezut că scrisul meu e ghidat de logică, eu studiind ingineria științifică. Îmi place să cred că atunci când scriu pun logică, analiză, lucrurile astea fiindu-mi, totodată, caracteristice. Așadar, am considerat mereu benefică disciplina asta matematică în scris. După ce am început să lucrez, am devenit, de nevoie, mult mai organizată decât credeam că pot fi (fiind genul care-și pune post-its peste tot și schițează orare și pune alarme peste alarme oricum). Și credeam că hiperorganizarea asta nu o să-mi dăuneze scrisului, așa cum nici ingineriile genetice nu au făcut-o. Ideea e că nu aș spune că disciplina asta nou achiziționată mi-ar strica scrisul, doar că din cauza abundenței ăsteia de lucruri concrete, simt nevoia acută de a mai lăsa frâiele în singurul loc în care pot face asta, și anume în scris. Logica dintre rânduri s-a diluat, pe scurt, pentru a o contrabalansa pe cea din celelalte aspecte ale vieții. Nu cred că e neapărat ceva rău, însă nu mă identific complet și definitiv cu scrisul ăsta încă. O iau însă ca pe o schimbare de care cred că avea nevoie scrisul meu.

5. Îndrăznesc să spun că nu îmi pun nicio speranță materială în scris, nici acum, nici în viitor, asta din rațiuni pur obiective: din lipsa timpului nu investesc atât cât investesc alții în citit, scris, volume noi, participări la ateliere, lecturi etc., plus faptul că, din ce am auzit, nici mai marii nu-și echilibrează balanța financiară din scris, cum aș putea eu s-o fac? Bineînțeles, câștigurile din scris – din lecturi, premii, mici vânzări – mă bucură nespus, desigur, n-are rost să înșir aici de ce, dar în același timp, realist vorbind, nu văd cum aș putea scoate din scris un venit constant (oricât de mic ar fi), fiindcă asta cred că ar trebui să însemne o echilibrare financiară, ceva care să te ajute nu doar momentan, într-o lună, apoi neavând parte de niciun proiect remunerat mai multe luni. O implicare constantă în multiple proiecte cred că ar fi cheia. Un job full-time nu-mi poate oferi asta, așa că pot doar să strecor printre angajamentele obligatorii ce mai vine pe parcurs, rugându-mă să am energie pentru toate, mai ales pentru literatură, treaba asta care-mi stă pe creier chiar și la 7 dimineața în drum spre job, zgribulită & moartă de somn.

Marcel Vișa

1-5. Curajos subiect pentru o anchetă! Spun asta pentru că, din câte am observat, scriitorii în general, dar mai ales poeții, nu prea au joburi, trăiesc de pe mâine pe ieri, astfel că riști, propunându-le să scrie pe această temă, să îi ofensezi de-a dreptul. Eh, uite că unii dintre noi ne găsim tocmai joburi pe care ceilalți din breasla scriitoricească le găsesc incompatibile cu scrisul. Pot fi, nu zic nu, dar depinde de fiecare dintre noi, pentru că suntem diferiți ca oameni și percepem diferit lucrurile. Important e să nu judeci până când nu reușești oarecum să întrezărești ceea ce se întâmplă în acel cadru în care omul își desfășoară activitatea. Nu este suficient să cunoști doar omul, ci și locul lui de activitate. Unul din scopurile acestei anchete poate fi tocmai acest fapt.

Un lucru e cert, nu ne trezim peste noapte profesând într-un anumit domeniu, ci suntem influențați de ceva anume, cum se întâmplă de fiecare dată. Ei bine, la mine influența aceasta a venit tocmai din cărțile pe care le-am citit. Deci a fost un fel de cerc vicios: am citit ca să devin militar și am devenit militar ca să scriu. Mă rog, aș putea să o spun și așa, la mijloc fiind însă și alte elemente care mi-au influențat parcursul, mai mult sau mai puțin identificabile sau importante per ansamblu.

Una dintre întrebările pe care le primesc des este cum se împacă serviciul cu poezia. Păi se împacă foarte bine, deoarece am norocul să lucrez în ture de 24 cu 72, iar asta îmi permite să mă detașez de muncă de îndată ce ies pe poarta unității și să redevin tot ceea ce vreau să fiu, inclusiv scriitor. Tocmai am împlinit 15 ani de când muncesc în acest domeniu, astfel încât pot spune că îi cunosc toate dedesubturile, ceea ce mă face să mă simt pregătit pentru orice situație, eliminând astfel orice stres legat de acest subiect sau îngrijorările ce s-ar putea extinde în afara orelor de lucru.

Cred că un job poate ucide creativitatea numai în măsura în care îl lasă pe individ fără timp, fără energia de a mai face și altceva, dar nu cunosc niciun scriitor workaholic.

Dacă din partea colegilor de scris am mai simțit câte o reținere în ceea ce mă privește, în schimb, din partea colegilor militari am simțit doar admirație, ba chiar am primit onorantul  trofeu ,,Omul anului” din partea Statului Major al Forțelor Terestre, după lansarea primei mele cărți, la Editura Cartea Românească, volumul de poeme dumnelike.

La final, aș dori să lansez îndemnul de a nu mai fi superficiali, de a nu mai judeca un scriitor prin prisma altor fapte și a ne concentra mai mult pe ceea ce produce omul în mod concret, nu pe ceea ce face cu viața lui. În ce privește cititul, cea mai productivă perioadă din viața mea a fost cea în care țineam minte numele unui scriitor care îmi plăcea numai pentru a căuta prin librării sau biblioteci și alte cărți scrise de el. Nu citeam niciodată prefețele sau datele despre autor.

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor de carte. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a cinci volume de poezii (patru în română, unul în maghiară). A tradus texte din peste șaizeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, greacă și hindi.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum își câștigă astăzi pâinea poeții și poetele din România?”