În Europa se întâmplă din nou ceva ce am mai văzut în secolul trecut, dar ne e parcă frică să recunoaștem: sindicatele, născute ca instrumente de protecție socială, încep să meargă în pas cu mișcările politice radicalizate. De fiecare dată când s-a întâmplat asta în trecut, democrația europeană a plătit un preț dur: fie fascismul italian care a transformat sindicatele în rotițe corporatiste ale regimului, fie Germania anilor ‘30, unde sindicatele independente au fost absorbite, fie Spania franchistă, unde ele au devenit instrumente de control, fie Europa de Est comunistă, în care sindicatele au fost anexate partidului-stat. Singura excepție majoră – Polonia și „Solidarność” , doar a confirmat regula. Astăzi nu mai vedem trenuri cu svastici, dar zărim altceva: pancarte pro-ruse în marșuri sindicale din Slovacia, Germania sau Bulgaria, steaguri palestiniene ridicate alături de sloganuri anti-UE în Belgia și Irlanda, suveranism economic care devine naționalism identitar în Italia ori Grecia, revendicări salariale care se transformă în discurs anti-Bruxelles în Franța.
Nimic nu alimentează radicalizarea mai ușor decât frustrarea celor care simt că au fost lăsați în urmă. Inflația, energia scumpă, frica de migrație, nesiguranța locurilor de muncă – toate acestea sunt realități crude care pot fi folosite, în discursul sindicalisto-extremist, împotriva oricărui regim democratic, mai ales fiindcă sindicatele au ceva ce partidele radicale nu vor avea niciodată: încredere socială. Atunci când un partid extremist iese în stradă, nu are nici pe departe legitimitatea unei mișcări sindicale care face același lucru. Dar când sindicatele au mărșăluit alături de „Gilets Jaunes”, spre pildă, protestele au devenit platforme pentru anti-europeni, conspiraționiști și antisemiți. În Germania, filiale sindicale au apărut în marșuri împotriva sprijinului pentru Ucraina, la câțiva metri de pancarte ale AfD și mesaje pro-ruse. În Belgia, retorica sindicală s-a amestecat cu demonizarea Israelului și cu discursuri anti-occidentale. În Italia, protecția locurilor de muncă a devenit argument împotriva migrației – ecou perfect pentru suveraniști. În Grecia, protestele împotriva măsurilor economice „impuse de Europa” au adus sindicatele în aceeași piață cu simpatizanți ai extremei drepte.
Pericolul de azi nu e atât spectaculos, cât extrem de perfid. Nu vine cu uniforme, ci cu megafonul. Nu se impune cu forța, ci cu sloganul. Nu spune „dictatură”, spune „suveranitate”. Nu spune „supunere față de Rusia”, ci „pace și prețuri mai mici la energie”. Nu spune „deconectarea de Europa”, ci „dreptul poporului de a decide”. Nu spune „intoleranță”, ci „tradiție”. Nu spune „ură”, ci „protecție”. Așa începe orice alunecare. Sindicatele, dacă nu sunt atente, pot deveni vehiculul perfect al oricăror extremisme, mai cu seamă că în țările vestice ale UE ele au infrastructură, au legitimitate, au masă critică.
Europa postbelică a reușit să evite explozia socială pentru că a inventat un lucru extraordinar: negocierea. Pactul social european s-a bazat pe trei piloni: capital, stat, sindicate. Dacă unul devine radical, ceilalți doi nu pot salva structura. Iar astăzi exact asta se întâmplă: sindicatele nu mai negociază, ci mobilizează. Iar mobilizarea, în climatul actual, devine combustibil pentru cei care nu vor reforme, ci disoluție.
Să nu ne amăgim: discursurile anti-UE, pro-ruse sau radical pro-palestiniene din stradă nu sunt defel spontane. Ele sunt alimentate, amplificate și strategic orientate. Putin nu are nevoie să invadeze Europa cu tancuri. E de ajuns să aștepte: atunci când sindicatele ies în stradă alături de radicalismele politice, Europa devine vulnerabilă exact în punctul în care se credea invincibilă: propriile stabilități democratice. Dacă partidele așa-zis tradiționale nu își vor regândi strategiile și rostul în așa fel încât să-i recâștige pe cei care se simt abandonați, cineva – altcineva – o va face. Și nu le va oferi nici libertate, nici demnitate, ci doar iluzia că furia lor are o destinație. Iar istoria ne-a arătat cum se termină astfel de momente.
În cenușă.
