Alfabetul nu este doar un set de litere. Este începutul demnității intelectuale. De fapt, al demnității, pur și simplu.
Sunt copii care termină ciclul primar și nu știu alfabetul. Dascălii care au acceptat asta le-au semnat sentința pe viață – din incompetență, din lene, din sictir, i-au condamnat la un viitor gol, impersonal și nedemn, în care alții vor scrie pentru ei, alții vor gândi pentru ei, alții vor decide pentru ei. Dacă un copil termină patru ani de școală fără să poată să-și scrie corect propriul nume, avem de-a face cu o crimă profesională. Care ar trebui pedepsită ca orice altă crimă. Și, mai cu seamă, nu copiii merită acuzați. Ori priviți cu silă. Ci adulții. Nu se nasc generații mai tâmpe, ci adulții eșuează tot mai des cu zâmbetul pe buze și explicațiile în buzunarul de la piept: profesorul care a preferat să nu deranjeze, directorul care a semnat fără să verifice, părintele care a crezut că școala știe mai bine. Analfabetismul funcțional este rezultatul unor complicități tăcute care marchează de ani buni școala românească și tot ce se întâmplă în jurul ei.
Indolența s-a instalat în sistem ca mucegaiul. Se acceptă substandardul ca normalitate. Sunt promovați elevi care nu știu nimic, cu speranța că următorul profesor va repara câte ceva. Următorul profesor dă din umeri. Tradiția ridicării din umeri este veche și persistentă. Persistent e și corul tragic, sindicalist, al indignării. Mulți dascăli afirmă că elevii sunt dificili, părinții dezinteresați, programa încărcată, manualele slabe, salariile mici. Toate or fi adevărate. Dar nu scuză nimic. Pentru că, de fapt, în afara salariilor mari, oarece mult mai simplu lipsește din ecuație: responsabilitatea.
Problema nu este lipsa resurselor sau lipsa banilor. Banii pot cumpăra mobilier, calculatoare, chiar și manuale mai colorate. Dar ei nu pot cumpăra pasiunea. Nu pot cumpăra responsabilitatea. Nu pot cumpăra sentimentul că educația contează. Dacă omul de la catedră nu crede în rolul lui, elevul nu are nici el în ce să creadă. Iar adevărata investiție nu este financiară, ci morală. Din păcate, plictiseala este atmosfera dominantă. O plictiseală densă, aproape materială, ca un fum greu care se lasă peste bănci. Iar elevii au învățat repede să trăiască respirând această pâclă. Au dezvoltat mecanisme de supraviețuire: privitul în telefon, scrisul absent pe caiet, așteptarea obsesivă a pauzei. Pentru mulți, școala nu este un loc al învățării, ci un spațiu de așteptare. Așteaptă să treacă timpul. Să se termine orele. Să treacă anii.
Nu există scăpare din această nebuloasă decât prin asumare. Profesorii buni există și lucrează în tăcere, își frâng nervii și timpul, reușind să aprindă minți acolo unde alții au lăsat doar cenușă. Problema este că vocea lor este antifonată de un sistem care nu diferențiază între cel care muncește și cel care mimează. Într-un asemenea climat, mediocritatea devine confortabilă. Iar sistemul? Sistemul privește totul ca pe o problemă de contabilitate. Avem programe. Avem planuri-cadru. Avem rapoarte. Avem hârtii. Dacă hârtiile spun că educația are loc, atunci educația are loc. Adevărata tragedie nu este profesorul nepregătit – sau mai bine zis, dezîndrăgostit de meserie –, ci lipsa oricărei consecințe. Nimeni nu pare interesat. Nimeni nu verifică. Nimeni nu se întreabă dacă elevii chiar au înțeles ceva. Este suficient ca liniștea să fie deplină și statisticile să arate rezonabil.
Umorul negru al situației este că, în timp ce sistemul se prăbușește, toată lumea continuă să vorbească despre reforme. Reforma a devenit un soi de basm pentru analfabeți. În fiecare an ni se promite o mare schimbare: programe noi, manuale noi, inspectori noi, examene noi. Singurul lucru care rămâne neschimbat este omul care predă fără să fie prezent.
Soluția nu va veni din manuale, legi sau conferințe. Soluția începe din interiorul fiecărei clase. Începe atunci când profesorul își amintește de ce a ajuns acolo. Și dacă nu își mai amintește, ar fi onest să plece. Mai onest pentru el, mai onest pentru copii. Educația nu este un spațiu pentru cei care doar rezistă. Este un spațiu pentru cei care aprind ceva. Chiar și o scânteie e suficientă. Speranța locuiește în gesturile mărunte, în dialog, în curiozitate și în încrederea că alfabetul e începutul demnității umane.
