Ce faci când te saturi de prostie și descoperi că ea nu e o deviere, ci un climat? Că prostia din jur nu e o întâmplare, ci un ecosistem stabil, autosuficient, protejat de legea numerelor mari?
La început te enervezi. E reflexul sănătos. Îți spui că nu se poate, că exagerezi, că oamenii nu pot fi chiar atât de superficiali, atât de siguri pe nimicul lor. Apoi îi auzi din nou. Vorbesc tare, convingător, cu fraze scurte și opinii definitive. Te uiți în jur și vezi falsitatea ca normă. Nu ca excepție, nu ca accident. Oameni care joacă roluri morale în costume de împrumut. Empatie declarativă, indignare la cerere, principii flexibile ca plastilina: falsitatea te înconjoară din toate părțile. Nu mai e teatrală, nu mai e rușinoasă. E calmă, funcțională, eficientă. Oamenii spun ce trebuie spus, simt ce se cere simțit, plâng la comandă și se indignează în intervalul alocat. Nimic nu e profund, dar totul e intens. Valorile sunt afișate, nu trăite. Principiile sunt lozinci reutilizabile. Totul e ușor de schimbat, mai puțin lipsa de caracter.
Încerci să explici. Nu pentru că vrei să ai dreptate, ci pentru că încă mai crezi că lucrurile clare pot fi spuse clar. Îți dai seama repede că a explica e un gest inutil într-o lume care nu mai are răbdare pentru propoziții lungi. Nu mai contează coerența, contează siguranța cu care spui tâmpenii. Nu contează adevărul, contează cât de bine se potrivește cu furia sau frica cuiva. E momentul în care apar, parcă din neant, și cei care știu tot. Dar absolut tot. Ieri nu știau nimic. Astăzi însă îndoiala li se pare o slăbiciune, reflecția, o pierdere de timp. Ei nu caută sens, caută confirmare. Și o găsesc mereu, pentru că prostia e o curtezană care nu refuză pe nimeni.
Îți ridici apoi ochii, timid, către politicieni, dar îți dai seama că frica a devenit, pentru cei mai mulți dintre ei, politică de stat. Frica de a spune ceva clar, frica de a supăra, frica de a pierde voturi, funcții, privilegii. Nimeni nu mai conduce, toți plutesc. Deciziile sunt amânate, diluate, ambalate în limbaj gol. Curajul e invocat în discursuri și evitat în practică. Iar când apare câte unul care chiar spune ceva, nu durează mult până e îngropat în ridicol, scandal sau tăcere.
Până să te dezmeticești cât de cât, realizezi că minciuna a devenit un zgomot de fond pe care îl auzi și în somn. Minciuna în societate nu mai ține de scandal, ci de metodă. Minciuna din jur e patologică. E repetată până când adevărul obosește și renunță. Cea mai mare parte a presei, cândva câine de pază, a devenit un animal de companie prost hrănit. Titluri stridente, conținut subțire, indignare la minut. Nimeni nu mai informează, toți monetizează atenția. Faptele sunt opționale. Emoția e obligatorie.
Și tu? Tu obosești.
Nu devii dramatic, nu ajungi un artist al oboselii. Nu faci gesturi mari. Obosești lent, mirându-te de tine însuți. Nu mai simți nevoia să convingi. Nu mai ai energia să corectezi. Nu mai vrei să explici de ce lucrurile nu sunt atât de simple, de ce nu orice opinie e egală cu alta, de ce adevărul cere efort. Și așa ajungi într-un punct ciudat. Nu mai ești furios. Furia presupune speranță. Furia crede că lucrurile pot fi altfel. Tu ești resemnat, dar nu liniștit. O resemnare amară, lucidă, care nu te consolează, dar te stabilizează. Îți spui că nu poți curăța tot jegul din jur. Nici măcar o cameră din el.
Așa că începi să faci altceva. Selectezi. Taci mai mult. Alegi cu grijă ce citești, cu cine vorbești, ce lupte merită consumul tău limitat de viață. Îți reduci expunerea. Nu din lașitate, ci din igienă. Înțelegi că nu e datoria ta să repari o lume care se simte foarte bine așa stricată cum e. Din când în când, mai dai totuși peste cineva care gândește. Care nu urlă. Care nu știe tot. Care pune întrebări reale. Care nu salvează lumea. Care îți amintește că nu ești singur în oboseala ta. Că mai există oameni care văd mizeria, dar nu se tăvălesc în ea.
Ce faci, totuși, când te saturi de tot jegul din jur? Nu ajungi, din clipa aia, mai bun. Nu ajungi nici mai pur sau mai deștept. Rămâi doar un om obosit care a învățat să trăiască îmbrățișând ideea că luciditatea nu te salvează nici măcar de tine însuți.
