„Un pictor de vitralii, un arheolog grec și un profesor crescut în Balta Brăilei își spun pe rând povestea, fiecare presărând la tot pasul mici indicii care fac cititorul să caute, de la bun început, legătura dintre ei. Autorul ne poartă prin locuri cu încărcătură istorică magică – vechea catedrală din Chartres, lângă care se află unul dintre cele mai vechi ateliere de vitralii din lume, țărmurile Mării Egee, în adâncurile căreia este descoperit un mozaic roman, sau insula Rodos, pe care încă se mai pot vedea ruinele templelor vechilor zei.
Dar ceea ce dă cu adevărat mister întregii povești sunt femeile ei, de la care începe și cu care se sfârșește totul – cheile frumoase, dorite și intangibile ale cărții, motoarele din umbră ale narațiunii.
Bogdan Perțache ne propune o lectură surprinzătoare, care va lăsa cititorilor nostalgia gusturilor de scorțișoară, felii de bael sau stafide înmuiate în rom, alături de mirosurile neliniștitoare ale pietrei sparte, vopselurilor pentru vitralii și apelor tulburi ale Brațului Măcin.” (Simona Antonescu)
Fragment
Tresar, lumina soarelui năvăleşte brusc în atelier, odată cu ea, un val de aer proaspăt cu miros de răşină.
Deea, am uitat de ea!
Izbeşte uşa atelierului de perete, o secundă mă mir că nu sare, păcătoasa, din balamale, căci se clatină puternic, ca un evantai gros, pătrat.
Smulge eşarfa cu care şi‑a înfăşurat capul şi zvârle, cât colo, ochelarii uriaşi de soare, coada prost prinsă se desface, razele ce intră prin cadrul uşii rămasă deschisă îi strecoară aramă în păr.
Începe să strige.
Insultele zboară pe lângă mine, dar tac, hipnotizat de mişcările bufniţei moarte din mâna ei. Corpul moale cu pene maronii e ţeapăn, însă căpăţâna i se bălăngăne rapid, nefiresc, cred că are gâtul rupt.
Incredibil câte înjurături poate să înşire dintr‑o răsuflare. Nu răspund.
Ridică pumnul. Ghearele buhăi sunt mai mari decât mâna ei. Dau să mă apropii, dar întinde celălalt braţ şi desface palma în semn de „stop“. Mă opresc, scot din buzunarul de la spate o cârpă şi, fără să mă uit ce fac, îmi înfăşor degetul rănit cu ea.
Păşeşte înainte.
Are fire de sudoare lungite de la tâmple până la clavicule şi e atât de furioasă încât se îneacă cu vorbele. Când mi le‑aruncă, face spumă măruntă la colţul gurii.
— Tre‑trebuia să mă aştepţi la gară, aşa am stabilit!
Las barba în piept.
— Ştiai că niciun taxi, niciun Uber nu urcă până aici la tine, la morţii ei de marginea pădurii? Ştiai?
Privirea mi se fixează pe sandalele romane, oja de pe unghii e acoperită cu noroi gălbui.
Vocea i se ascute:
— Există telefoane, s‑au inventat smartfoanele, băiat. Răspunde la ele!
Zguduie pasărea. Capul i se roteşte ca un bumb descusut.
— Când lucrez, nu ţin telefonul lângă mine, ştii bine, nu vreau nicio distragere.
Nu‑mi recunosc glasul, zici că‑s milog în ţintirim.
— Asta sunt eu pentru tine, o distragere?!
Mă încrunt, mă revolt:
— Mai degrabă eu, îl subliniez apăsat pe eu, sunt o distragere pentru tine.
— Nu schimba vorba!
Doamne, cât e de frumoasă! Obrajii şi‑au pierdut paloarea, la coada ochilor lacrimile lucesc, îşi trece limba peste buze. Aş fi în stare să o mănânc. Îmi vine să mă reped la ea, să o iau în braţe şi să o duc sus, în dormitor. Îmi place transpiraţia ei, mai ales acum, când e amestecată cu parfum de flori de portocal.
Fac un pas în spate.
— Îmi pare rău!
Arăt, ca un idiot, spre vitraliile de pe masă, un tablou cu iele în zale argintii prinse în joc.
— Luni trebuie să le predau, le instalez, ultimele.
Pufneşte:
— Puţin îmi pasă!
Inspiră şi expiră precipitat, sânii i se ridică şi se retrag sub bluză.
Închid ochii, imaginea trupului ei gol zbătându‑se în braţele mele mă tulbură.
— Credeam că am destul timp, m‑am luat cu treaba şi…
— Nimic, auzi? Nimic nu e mai important decât mine! Când vin eu, laşi totul deoparte şi te ocupi de mine! Ştii cât de greu mi‑e să scap de‑acasă, de bărbatu‑meu!
Gândul că altul are drept s‑o atingă când vrea el îmi întunecă iar mintea.
Descleştez fălcile şi îi spun ce mă macină de mult:
— E‑atât de simplu, divorţ, transfer şi te muţi aici, e‑atât de simplu!
Parcă scuipă:
— Şi să fac ce? Să mă călugăresc cu tine în sihăstria asta? Am muncit mult să ajung unde sunt, nu pot să las Bucureştiul.
Văd drumul înfundat, în sfârşit.
Mă îndrept:
— Cât să te‑aştept?
— Oricât!
— De ce, la ce bun?
— Pentru că aşa vreau eu! Ce dracu’ ai altceva de făcut?
Mângâi ciocanul de pe banc şi, pentru prima dată, iau în considerare, cu deplină seriozitate, varianta Chartres, bursa la Atelierele Rolin. Tare bine mi‑ar prinde să pun distanţă‑ntre noi.
Tonul de cerşetor s‑a dus, pronunţ răspicat:
— Uite, Deea, eu o să plec.
Râde sfidător:
— Şi unde o să pleci, mă rog?
— În Franţa, cu munca.
S‑a albit iar la faţă, aproape zbiară:
— Nu te duci nicăieri!
Şi cu o pendulare de trunchi azvârle buha moartă în difuzorul din care‑mi cânta Domino. Bubuitură, André Claveau amuţeşte, zgomot de plastic spart.
Face un pas lateral, ia un mănunchi de tije de plumb din suport şi‑mi trosneşte puzzle‑ul de sticlă.
Încrucişez braţele pe piept.
— Nu‑ţi dau voie, auzi? Pleci doar când o să‑ţi dau eu drumul!
Loveşte, iar şi iar, sfărâmă totul. Timpul se lăţeşte şi văd cum cioburile zboară, fac piruete şi scârţâie subţire în aer.
Deea repetă cuvântul „geamgiu“, îl pronunţă cu dispreţ.
Apuc şi strâng ciocanul în pumn.
