Holy black hole

Există momente în istoria unei națiuni când îți dai seama că progresul nu a fost altceva decât o pauză lungă între două episoade de întuneric. Iar România pare să fi intrat într-o paranteză în care se stinge lumina, dar se caută întrerupătorul nu pe perete, ci printre moaște. În ultimii ani, o ușă scârțâindă, dată cândva cu varul Luminilor europene, s-a redeschis direct către un vestibul medieval plin de tămâie, moaște și țipete metafizice. Nimic nou sub soare, ar zice unii: românul e credincios, tradiția e tradiție, iar pelerinajele sunt parte din identitatea națională. Poate. Dar amploarea pe care o iau aceste manifestări, intensitatea lor și încăpățânarea cu care se instalează în spațiul public – toate acestea dau senzația că nu asistăm la o simplă revărsare de pietate, ci la o reîntoarcere demonstrativă la o formă de religiozitate care cere supunere, nu înțelegere; tremur pasional, nu reflecție; dogmă, nu dialog.

Să gândim, de pildă, la pelerinajul de la Sfânta Parascheva, devenit an de an o orgie controlată de sentiment religios, suferință, înghesuială și un soi de exaltare colectivă care amintește de flagelanții Evului Mediu. Oameni care dorm pe carton, stau o zi întreagă la coadă, se calcă în picioare pentru câteva secunde în fața unei racle – nu pentru că asta le-ar aduce o schimbare palpabilă în viață, ci pentru că ritualul însuși devine o formă de legitimare: „exist, contez, sunt văzut de Dumnezeu, chiar dacă nu mă vede statul”. Tot un ritual al legitimării a fost și sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului, acea imensitate simbolică în care s-au înghesuit, la propriu și la figurat, nevoia românului de a-și compensa frustrările printr-un edificiu ce promite mântuire la scară industrială. Iar dacă acestea par fenomene deja instituționalizate, nu putem trece cu vederea nici manifestările religioase sforăitoare organizate de anumite fețe bisericești – să-l amintim, în treacăt, pe arhiepiscopul Tomisului, artizan al unor demonstrații spiritual-ideologice care seamănă mai degrabă cu mitinguri identitare decât cu slujbe.

Să fie doar religie? Greu de crezut. În subteranele acestor adunări se mișcă o energie stranie, amestecată: frică, neîncredere în instituțiile statului, lehamite față de prezent și un soi de compensație magică împotriva precarității. Faptul că oameni, altfel normali, se aruncă în brațele unei religiozități hiperbolizate nu ține doar de credință, ci și de sentimentul că lumea devine prea complexă, iar ei – prea mici. Și-atunci se refugiază în simplificări, în formule garantate, în miruiri cu efect placebo. Când modernitatea devine greu de suportat, tradiția redusă la rudimente devine un adăpost călduț.

Această regresie religioasă nu este un fenomen izolat, ci o formă de combustie care alimentează exact acele mișcări naționaliste și izolaționiste ce promit siguranță în schimbul obedienței. Când oamenii stau trei zile la rând să sărute moaște, nu caută neapărat harul – caută sens, autoritate, identitate, comunitate. Exact aceleași lucruri care sunt servite pe tavă de discursurile politice extremiste, dar ambalate în culorile tricolorului și marcate de o retorică din sârmă ghimpată despre „țară”, „credință”, „familie” și „dușmani”. Pentru un public obosit, anxios și dezorientat, e irelevant dacă mesajul vine de la un politician cu privirea sticloasă sau de la un episcop cu voce tunătoare: important e că amândoi vin cu soluții clare, cu certitudini, cu un „noi” puternic și un „ei” amenințător.

Religia simplificată devine astfel o anticameră perfectă pentru extremism: aceeași structură mentală, aceeași nevoie de vinovați externi, aceeași credință într-o ordine morală absolută, aceeași respingere a pluralismului. Dacă în fața raclei te simți parte dintr-o comunitate curată, „aleasă”, în mod natural vei fi tentat să cauți și în politică aceeași puritate, aceeași delimitare clară între „ai noștri” și „ceilalți”. Iar „ceilalți” nici nu mai contează cine sunt: proeuropenii, străinii, minoritățile de orice fel.

Cauzele sunt, firește, multiple. Școala care nu reușește să producă anticorpi pentru falsa gândire magică; statul care nu oferă securitate materială și simbolică; instituțiile religioase care, în lipsa unei autorități morale autentice, compensează prin spectacol, prin procesiuni, prin teatralizări ale sacralității; politicienii care înțeleg rapid oportunitatea de a se agăța de acest val, folosindu-l ca pe un lift spre zona radicală; internetul, care amplifică totul, transformând superstiția într-o comunitate de practică și frustrarea în mișcare colectivă.

Dar dincolo de cauze rămâne o realitate inconfortabilă: România se află într-un moment în care linia dintre religie și politică, dintre credință și ideologie, dintre spiritual și identitar se subțiază alarmant. Această glisare nu e doar un moft trecător, ci un proces de mutare a centrului de greutate al societății către zone în care rațiunea devine facultativă, iar reacția pur emoțională – obligatorie. O societate care începe să creadă mai mult în minuni decât în instituții, mai mult în ritual decât în lege, mai mult în preoți decât în experți e o societate vulnerabilă, ușor de manipulat și de radicalizat.

Poate că România nu se întoarce cu adevărat în Evul Mediu, dar cu siguranță cochetează periculos cu unele dintre dimensiunile lui: procesiuni grandioase, promisiuni de mântuire colectivă, dușmani invizibili, lideri carismatici, ritualuri în masă. Oricât am vrea să credem că suntem europeni moderni, ceva din adâncul nostru încă mai reacționează la torțe, la sunetul clopotelor, la promisiunea că nu e nevoie să înțelegi lumea ca să te simți protejat în ea.

Iar aceasta nu este doar o problemă culturală. Este o problemă politică. Una care, dacă nu e luată în serios, va transforma obscurantismul religios într-o rampă de lansare pentru cei care știu să exploateze perfect frica, dezorientarea și credulitatea. Dacă vrem cu adevărat o Românie modernă, va trebui să învățăm din nou ceva ce credeam că am înțeles deja: între credință și manipulare există o limită de tot fină. Iar când această limită dispare, nu ne rămâne decât să ne rugăm (da!, nu e o ironie) să nu fim următorii care vor plăti prețul credinței oarbe.