Non-lumea lui Óliver Laxe

Regizorul franco-spaniol Óliver Laxe restituie, prin Sirāt, un drum printr-un deșert apocaliptic, al marilor derute și neputințe, al marilor pierderi și dezamăgiri. Un road-movie care acumulează scene de groază, Sirāt se joacă violent cu fricile oricui dintre noi. Amalgam de oameni deveniți fără voie insurgenți ai unei lumi distopice, ce se bucură de libertatea absolută a muzicii, fie ea și disruptivă, acaparantă, raverii par o inflorescență uriașă în mijlocul deșertului. Muzica răzbătând până hăt, departe, din boxele neverosimil de puternice, invocă umanitatea pierdută și constituind un preambul pentru drumul din nordul Marocului spre sud, spre Mauritania. Traversând deșertul drăcesc, un fel de Mad Max postapocaliptic, populat cu convoaie militare, speculanți ori indivizi care nu pot vorbi în nicio limbă, unele scene apelează la emoții facile pentru a restitui imagini dezumanizante, lacerante. Drumul prin munți pare să fie drumul prin Iad, un drog continuu al alienării, dar și al obsesiei de a forța granițele, de a fi mereu în mișcare, fiindcă niciunul dintre personaje nu este fixat, toți sunt niște nomazi care au lăsat în spate familii, cunoscuți și și-au înnodat viețile atât de strâns încât fiecare clipă trăită împreună e, pentru ei, definiția libertății.

Dincolo de forța irepresibilă a naturii și a spațiilor necunoscute – e vorba, probabil, de Sahara Occidentală, spațiu disputat de Maroc și de Algeria – se aude muzica spărgându-ți plămânii, se vede viermuiala de oameni dansând în deșert, unde mișcările dezarticulat se conjugă cu dansul nebunesc. Filmul lui Laxe poate fi redus la un cuvânt: serotonină. Și mai e și povestea unui tată și a unui copil purtând portretul unei fete dispărute, despre care aflăm că plecase de bunăvoie de acasă în urmă cu aproape jumătate de an. Obstinația celor doi de a o găsi aduce tensiune suplimentară. Intuind că fiica rătăcită se află la festivalul din sud, cei doi călători (tată și fiu) hotărăsc să coboare spre Mauritania, traversând deșertul. Când se declară stare de asediu, fără să fie numite cauzele, fără să se facă trimitere la vreo împrejurare geopolitică, iar toți cetățenii Uniunii Europene trebuie să se urce în convoaie pentru propria siguranță, încordarea crește exponențial.

Secvența care juxtapune soldații îmbrăcați în uniformă și dansatorii raveri (deși armata îi dispersează, urcându-i în mașini) devine pretext pentru fuga prin deșert, când câteva camioane se desprind de convoi și marchează începutul unei alte călătorii spre propria moarte. Chemarea la rugăciune la Mecca și mișcarea de crisalidă a credincioșilor intră în contrast cu ritmul trepidant al camioanelor prin deșertul pe care îl traversează – totul e ritm, dar și dizarmonie, agresiune, dar și amorțire a simțurilor. Când raverii se întorc din drum pentru a-i lua și pe cei doi spanioli, tată și fiu, alături de cățelușa Pipa, care călătoresc cu o mașină prea scundă și prea puțin echipată pentru un drum prin deșert, pare că vor reuși să avanseze, numai că, rând pe rând, mașinile se împuținează, dar și numărul călătorilor. Iar drumul continuă tot mai nebunesc prin munții care otrăvește retina cu roșul întunecat al rocilor. Înălțimile amețitoare de la care drumeții privesc în jos de la geamul mașinilor sunt o ademenire a neantului sau, cum zice unul dintre eroi, „Sfârșitul lumii e început de ceva vreme”. Imaginea căderii în abis a mașinii lui Luis (Sergi López) cu singurul său copil (interpretat de Bruno Núñez Arjona), care asistă neputincios la propria moarte fiindcă o trage în joacă probabil Pipa, cățelușa celor doi, e una dintre cele mai tulburătoare din film, deși știi că scoate la suprafață emoții imediate, puternice, prea facile. Copilul alunecă în prăpastie – secvența echivalează cu o coborâre în infern, și abia acum agonia tatălui începe cu adevărat, iar deșertul ecranează perfect imbecilitatea lui (de a-și fi lăsat copilul nesupravegheat) și durerea infinită (după ce și-a pierdut fiica, își pierde definitiv și băiatul) în soarele descuamant, lacerant, în vântul pustiitor și indiferent la orice suferință. Apoi, din cele două mașini rămâne doar una, ca într-un joc absurd și gratuit, fiindcă dansul e tot ce mai contează, muzica sufocantă și eliberatoare deopotrivă, cu tălpile goale bătând nisipul, cu tatuajele ca o hartă subiectivă a lumii prin care au trecut, dezvăluind o istorie individuală, un traseu al libertății și al indiferenței la pericole. Iar replica finală a lui Jade – „Dă muzica mai tare! Să bubuie!” – devine mantra de sfârșit, fiindcă tocmai atunci explodează o bombă, apoi încă una. Călătorii joacă șah cu propria viață, fiindcă se găsesc pe un teren minat. În câteva secunde, dansul macabru al lui Jade îl ademenește și pe Tonin, care explodează, la rândul său. Când Luis îi îngroapă pe Jade și Tonin și numărul călătorilor se împuținează, singurul îndemn rămâne doar „să treci fără să gândești”. Iar imaginea finală a celor două difuzoare rămase în deșert (care captează și sunetele din exterior) devine o mărturie a trecerii acestor oameni prin lume. Cea mai liniștitoare imagine este cea a trenului cu refugiați beduinizați care privesc fie în zare, fie în ceafa altor călători, gândindu-se, poate, că dincolo de deșert nu mai e nimic altceva.

Steff, Tonin, Jade, Bigui și Josh sunt actori amatori, ale căror metehne fizice nu fac decât să sporească frumusețea imperfectă a lumii.