Dacă îl credem pe Radu Petrescu, care, în Meteorologia lecturii, spune că temelia literaturii europene se află în Iliada și Odiseea, că principiul care o acționează este mitul „eternei reîntoarceri la primele texte” și că majoritatea marilor opere reiterează, în forme variate, metafora călătoriei pe mare, atunci Acasă, departe este, în primul rând, o carte despre literatură.
Ca în mai toată proza lui Adrian G. Romila, motivul maritim funcționează și aici ca principiu ordonator al construcției narative, opțiune care nu mai surprinde, odată știut că autorul a absolvit Liceul Militar de Marină „Al.I. Cuza” din Constanța, că e machetist de corăbii și că interesul pentru scrierile și cinematografia de profil a devenit deja o pasiune internalizată.
Acasă, departe este un roman de o impresionantă densitate conceptual-poietică, o carte infuzată de referințe din cultura navigației, cu întregul ei eșafodaj tehnic și simbolic, dar și din domenii contigue ei. Structurat în planuri temporale diferite derulate în 1835, 2019, 8-18 d. Hr., volumul propune variații ficționale ale aceleiași teme: depeizarea, nóstos-ul odiseic, nostalgia ca întoarcere către sine, către acel „nicăieri” propriu, intim și imprecis, greu și intens precum condensările de viață literară. În fond, așa cum se arată aici, literatura se proiectează ca spațiu marin neîngrădit, al profunzimilor mereu surprinzătoare. „Proprietar” și „proprietate” a poveștii, două ipostaze ale sinelui proiectat în exiluri care nu au neapărat legătură cu granița exterioară, protagonistul se numește, de fiecare dată, Adrian Romila, ocazie cu care autorul își „joacă” personajul, plasând cu inteligență și umor bine dozat accente autobiografice. De menționat însă că, atunci când își face loc, autoreferențialitatea ironică e adaptată fiecărei secțiuni în parte, ajustată la specificitățile ei factuale și tonale.
În prima parte, a cărei acțiune se desfășoară în Valahia anului 1835, eroul Adrian Romila este un tânăr educat în Occident care are sarcina de a contribui la modelarea civilizației române. Fiu al unui constructor italian și al unei românce, Romila este ofițer în marina militară franceză și, deprins cu eleganța și obiceiurile pariziene, găsește Bucureștiul primitiv și greu de acceptat ca „acasă”.
Plasate în climatul efervescent al pașoptismului românesc, scenele asimilează o întreagă bibliografie din secolul al XIX-lea. Recognoscibile sunt „privirea străinului”, a vesticului ajuns în Est, regăsită, de pildă, la Alecsandri în Balta-Albă, amestecul de orientalism, de fanariotism și occidentalism din Scrisorile lui Ion Ghica… sau din proza lui Filimon, ca să mă opresc doar la câteva exemple. Începuturile acestei călătorii romanești coincid, așadar, cu cele al literaturii române moderne.
Ajuns în țară, la insistențele tatălui, care îl chemase pentru o datorie patriotică, Romila se aventurează pe mare, la bordul Mariței, prima corabie construită în Țara Românească, cu destinația Constantinopol. Pe drum are parte de furtuni, piraterie și… naufragiu – tot ce trebuie unui roman de aventuri.
Dispariția reală a Mariței din documentele anului 1835 îi oferă autorului prilejul de a imagina sfârșitul, notat în jurnalul de bord al eroului său, în paralel cu cel al căpitanului Lazaro Bresco. Scufundarea corabiei presupune nu numai eșecul misiunii, ci și, ca o ironie a sorții, pentru cel ce în sfârșit se întorsese acasă, plecarea în veșnicul exil.
De semnalat aici ar fi frecvența citatelor și a vocabulelor din diverse limbi: latină, italiană, franceză, prezente nu pentru epatare doctă, ci ca mărci identitare și lingvistice ale personajelor. Pentru garantarea efectului de veridic, uneori Romila reproduce în scris pronunția stâlcită și amestecată, care contrage într-un fel, cosmopolitismul caracteristic perioadei: „– Herr Romila, iertați la mine! îi spuse căpitanul, cu o privire umilă, în româneasca lui stricată de „r”-ul gutural și aspru al accentului german, foiam doar să fa afetizez… nu așteptați aici țefa… gut, țefa bine. Poate nu știți, dar… zum Schwarzen Meer… ăăă… asta… cum să zic, pana la Mare Negra, unde puteți scapa mai departe, nimic nu e ca…”
O particularitate a întregului op este ocurența juxtapozițiilor, care fie decelează voluptatea descrierilor, fie expune termeni constitutivi, nu din raționamente de inventar, ci pentru că pare că fără proeminarea elementelor de machetare autorului i-ar fi imposibilă o dioramă credibilă.
„I-am văzut cu binoclul ornamentele gălbui adăugate la prova, sub bompres, de-o parte și de alta a etravei: două mustăți de somn, răsucite în bucle, prinzând în coada lor întoarsă nările ancorelor. Când a rotit cârma într-o voltă spre est, i-am zărit pupa, cu cele două ornamente înflorate așezate simetric deasupra plăcuței albe cu numele: MARITZA. Flamura Valahiei flutura la pic, tricolorul în culori orizontale, cu acvila pe mijloc, un semn timid al unei țări minuscule…”
„Atârnau peste tot în această lungă sufragerie comună plase cu provizii, materiale din fier și din lemn, instrumente de tâmplărie, de călăfătuire și de pescuit, hamacele strânse sul ale marinarilor, butoaie, cufere, cuști cu păsări și colaci de parâme. Deși nu ieșise de mult din șantier, pe lângă catran, lemn, vopsea și unsoare, mirosea în toate cotloanele a pește, a hambar, a coteț, a sudoare și a apă stătută în santină”.
În partea a doua, densitatea textului, mai pronunțată prin adăugarea de povești adiacente celei monopolizatoare, e uneori spartă ca să facă loc unui epic mai diluat, ce ia forma unor jocuri de curiozități, un concurs de „cine știe mai mult” între Adrian Romila și căpitan – în fapt, nu numai o strategie de respirație narativă, ci și una de a pune pe tapet factorii care au dus la geneza unui astfel de roman.
În această a doua secțiune, întâmplările au loc în Constanța anului 2019, eroul este originar dintr-un oraș de munte din nord, absolvent al Liceului Militar de Marină, teoretician al imaginarului mării, universitar ratat, divorțat, care trăiește pe o corabie ancorată în portul Tomis și acceptă să scrie la comandă despre Marița. Dimensiunea metaliterară se simte aici cel mai pregnant. Eroul glosează pe marginea poveștii și a autorului, ca inventator al adevărului, un adevăr niciodată lipsit de importanță.
„Un scriitor adevărat este un om singur, un scriitor adevărat e un veșnic condamnat la exil. Dacă va vrea vreodată să renunțe la patria sa și să rămână la locul unde a ajuns navigând, atunci lumea va trebui să-l înțeleagă, fiindcă el nu va înțelege niciodată nimic pe de-a-ntregul. Scriitorul este străinul prin excelență, întors acasă cu vreo ocazie, el e tot departe, în exil se va simți.”
Gravitatea reflexivă e jalonată pulsatil de unde de surpriză și umor. Amuzantă și ingenioasă este, de pildă, găselnița tumorii în formă de corabie care crește pe creier, situație care traduce fixația permanentă, pe viață și pe moarte, a imaginarului. Epilogul exoticei Pocahontas, devenită din adresantă expeditoare a misivei finale, nu face decât să confirme fabulația incurabilă a acelui Romila contemporan.
În cea de-a treia parte, nucleul narativ, plasat în cetatea Tomis, îi conține, ca actanți, pe poetul Ovidius și pe sclavul său, Hadrian Romila, iar Ovidius devine exponent al literatului în exil, care scrie ca să-și amâne moartea.
Virtuozitatea cu care stăpânește narația și descripția, variația de registre, inteligența și pregnanța stilistică, cupiditatea de a integra realul în ficțional, și nu numai acestea, fac din Adrian G. Romila un prozator de primă mână și din romanul de față unul care te duce departe, așa cum numai marile cărți sunt în stare s-o facă.
