Odă pentru Francis Bacon

E lucru greu să faci gânditori care au pătruns în substanța gândirii moderne să pară iarăși noi și ajungi aproape inevitabil la cărțile lor ca și cum nu vă separă, în mod substanțial, mare lucru. Se întâmplă așa și cu Bacon, și cu Vico, deși această îngemănare de viziuni între opera lor și gândirea noastră este în mod sigur înșelătoare dacă o gândești in toto. Ei au deschis această gândire, dar au deschis-o din mijlocul unei lumi care nu gândea ca ei și, cum nimeni nu e original până la capăt, au trebuit să se sprijine pe ce primiseră deja. Bacon vrea de pildă să reîntemeieze cunoașterea cu totul, și pentru asta trebuie să știi bine la ce să renunți și la ce nu, ce e al tău și ce nu-ți aparține, ce-a fost prost cunoscut și ce poate fi întemeiat mai bine. Dar oricât de bine ar ști aceste lucruri, tot se folosește de metodele mai vechi ale lumii sale. Proiectul în sine e utopic, dar îl susține cu optimismul lui, el, cel mai optimist dintre filozofii modernității.

Existau traduse în românește Noul Organon, Despre înțelepciunea anticilor, Eseurile și Noua Atlantidă încă din anii ,60, dar cred că nimic altceva, dintr-o operă altfel cât se poate de vastă. Cu excepția eseurilor, toate sunt scrieri mai de bătrânețe decât Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane, care apăru prima oară la noi într-o excelentă ediție din 2012, și care a fost reluată în 2022, în cadrul colecției de opere de la Humanitas, în care mai fusese integrată și Sylva sylvarum, o carte mai ciudată decât precedentele și care n-ar putea interesa decât o mână restrânsă de istorici ai modernității intelectuale.

Cele două cărți – care în engleză e prescurtată de obicei The Advancement of Learning – are motive să intereseze pe mult mai mulți, mai ales în prima ei apologetică parte. E scrisă la începutul secolului al șaptesprezecelea, dedicată lui Iacob Întâiul, și apărută cu mai bine de trei decenii înaintea Discursului asupra metodei, cartea-totem a primei modernități filozofice. Modernitatea ei e surprinzătoare chiar și-acum, deși poate nu mai izbitoare decât a Noului Organon, iar miza ei e să prezinte căile prin care poate fi încurajată cunoașterea și motivele pentru ar trebui s-o facem. În Noul Organon, apărut cincisprezece ani mai târziu, Bacon avea să prezinte metodele propriu-zise ale acestui avans.

Aici, scopul e mai degrabă instituțional și de poziționare înainte de curățarea terenului. În contemporaneitatea noastră, cunoașterea rimează cu acumularea bibliografică: trebuie să avem biblioteci cu cele mai noi cărți, baze de date cu cele mai „cutting edge” cercetări, resurse digitalizate din toate colțurile lumii, jurnale academice de prestigiu și comunități științifice mereu active, mereu întrecându-se între ele să producă analize mai acribioase și mai corecte. Nimeni nu speră să controleze întreg acest câmp și nimeni nu are pretenția să-l poată dirija. Nu mai există nicio filozofie primă de pe jilțul epistemic al căreia întreaga masă a cunoașterii să devină din nou cognoscibilă în elementele ei esențiale. Dar toată această opulență instituțională și bibliografică e bună în principiu, e semn de eficacitate investigatorie a sistemului instituțional care susține științele și disciplinele (deși parcă te poți gândi totuși, în umanioare, la redundanțe).

Bacon în schimb se uită la toate cărțile de care puteai dispune în vremea lui și-și dă seama că multe sunt inutile și că „cunoașterea” lor era știință doar cu numele. Se scrie fără sfârșit, se plânge undeva, iar cel mai adesea se studiază nu lucruri, ci cuvinte. Atunci când se studiază cuvinte, se pierde mult timp pentru despicarea în patru a unor fire de păr care au mai fost înjumătățite de câteva ori (nu neapărat în acest context, cartea folosește o expresie peiorativă foarte frumoasă, latinească, pentru asta: cymini sector, adică oameni care secționează până și semințele de chimion). În plus, o „prea mare reverență” față de lucrurile trecutului îi face pe acești savanți să se îndepărteze de lucrul mai important și care ar fi cu adevărat creator de cunoaștere: atenția dată naturii înseși.

În loc să-și încerce teoriile despre lume în experiența lucrurilor, universitarii se învârteau „la nesfârșit în jurul propriei lor rațiuni, în jurul propriilor idei”. Aici Bacon se ceartă și cu umaniștii, și cu scolasticii crescuți din Aristotel. Primii sunt cei care dau mai multă atenție cuvintelor decât faptelor, grămăticii, experții în micrologie, atenți la toate nuanțele textului și care, chiar și treziți în miez de noapte, ar putea să-ți explice ocurența unui aorist complicat într-o frază elină. Cei din urmă sunt scolasticii din universitățile încă foarte creștine, care recompuneau lumea din silogisme. În aceste cazuri, științele, cum zice undeva în Noul Organon, sunt strivite între o mulțime de tratate. Lumea le citește pe acestea și crede că citește adevărul, dar de fapt cititorul nu iese din teorii și teoriile sunt contaminate de idei moștenite de-a gata, de idiosincrazii, de admirația pentru un autor sau altul, care în loc să deschidă mintea, o îngreunează în obediență.

Parcă-ți vine să zici că apucăturile astea n-au dispărut cu totul nici azi.

Ideea de bază a acestui reproș este, cred, cam așa: într-un câmp umanist, în filologie, istorie, critică etc., orice teritoriu al cunoașterii e scris și pentru a te distinge ca stăpân al lui, trebuie să apelezi la referința doctă, la anecdota mitologică sau istorică. Umanismul nu poate concepe informația experimental, el înaintează adesea referențial, invocând autoritățile. Jocul lui e erudiția. A scolasticului e aptitudinea speculativă, dar și ea înaintând parcă în lipsa obiectelor. Pe deasupra, „operele și actele lor sunt mai degrabă producții ale magnificenței personale, sau ale memoriei, decât ale progresului sau excelenței cunoașterii și tind mai curând să ducă la creșterea de învățătură în multitudinea de oameni învățați decât să corecteze sau să ducă la mersul înainte al științelor însele.”

Ca să te scoți dintr-o asemenea rutină care doar pare că încurajează cunoașterea, dar dă în frivolitate și-n dispute circulare, trebuie un act radical. Opțiunea lui Bacon e să spună, dar cu oarecare deferență pentru vechile tradiții, ca nu cumva să le scandalizeze cu totul, să spună – deci – că în științele noi „cărțile nu sunt singurele instrumente”, ba chiar că nu sunt nici măcar cele mai importante. De fapt, dacă ar trebui făcut ceva e să ieșim din biblioteci sau măcar din bibliotecile care se așteaptă de la noi să recunoaștem bine toate aoristele din pagină, dar să nu putem explica de ce plouă când plouă. Și-n Noul Organon are să spună că există de fapt mai multe cărți decât există cunoaștere, o idee puțin contraintuitivă astăzi, când relația noastră cu cărțile pare a fi de descurajare terminală în fața nesfârșitului informației.

În Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane, Bacon e însă mai preocupat să determine care sunt măsurile practice de care e nevoie pentru a încuraja acest tip de cunoaștere empirică, care se fabrică încontinuu la întâlnirea imediată cu lumea. Și aici, cine-l citește e surprins de cât de moderne sunt sugestiile sale: Bacon cere fundații, regulamente, investiții ale casei regale în instituții ale cunoașterii. Cere noi ediții de autori. Cere, de pildă, salarii mai bune pentru profesori sau modernizarea curriculumului, și asta încă la 1600 – universitatea avea să mai rămână în inerțiile ei medievalizante încă vreo două sute de ani. Într-un loc propune chiar o schemă inter-instituțională între universitățile europene, care să ușureze schimbul de informație.

„Așa cum secretarii și spionii principilor aduc facturi pentru spionaj”, scrie într-un loc, „trebuie să le permiteți spionilor naturii să înainteze facturile lor, altminteri veți avea un renume prost.” Nu lipsesc din acest sistem nici inspectorii, care trebuie să verifice că universitățile și celelalte instituții își fac treaba.

În felul ăsta, Bacon gândește sistemul științei moderne ca pe o sumă de comunități rizomatice aflate în comunicare și producând cunoaștere în comun și nu ca pe o sumă de indivizi care interpretează lumea cu detașare stoică și apoi produc teorii care petrec mai mult timp contrazicându-se între ele decât generând înțelegere veritabilă. Vechiul mod de a face lucruri în care, înainte de a porni în cercetare, te asiguri că ai parcurs tot ce s-a spus despre obiectul curiozității tale de la Homer încoace, e doar „frământare a minții”. Și oricum, oamenii aceștia vor să fie interpreți, sau apologeți ai câte unui gânditor, sau autori de florilegii și deși aceste exercițiii de sistematizare pot la rigoare să ordoneze un material, nu reușesc să-i adauge niciodată nimic. Țelul ar trebui să fie undeva mai sus, și mai nobil; în engleza lui veche, el este „the glorie of the Creator and the reliefe of Mans estate”, adică „glorificarea lui Dumnezeu și îmbunătățirea condiției umane”.

Dintre cele două volume apărute până acum în seria de opere Bacon, ăsta e de departe cel mai important și se adresează și cititorului care altfel poate nu e interesat de perioada respectivă și de filozofia ei. Nu se vede întotdeauna, dar cele mai importante proiecte editoriale românești din ultimele două decenii au fost traducerile filosofice, nu cele literare și de la ele ar trebui să ne așteptăm în următorii ani la rezultate. Corespondența lui Descartes și Summa theologica, operele lui Kierkegaard și traducerile de fenomenologie de la Humanitas, Medievalia condusă de Alexander Baumgarten, seria de traduceri de istorie intelectuală și teorie publicate de Tact. Traducerile din Francis Bacon sunt din aceeași clasă și merg în aceeași direcție, deși interesul pentru filozofia modernității timpurii a fost slab în România până de curând și el pare mai degrabă un import neașteptat dinspre o muncă puțin vizibilă de istorie intelectuală și a științei, aici aproape lipsită de trecut ea însăși.