Dacă mă gândesc bine, experiențele mele silvanale sunt relativ limitate: crescând într-un oraș de câmpie și într-o familie care nu își punea prea multe ieșiri la iarbă verde pe agenda activităților recreative, am cunoscut pădurea doar prin programele taberelor sau excursiilor montane care au apărut din când în când în viața mea (nu prea multe, pentru că rămân adepta city-break-urilor). Așa că, o mare parte din cunoștințele mele despre mediul forestier sunt extrase din cărți – romane sau studii –, pentru că subiectul mă atrage la modul conceptual (nu pragmatic/existențial), drept pentru care îmi place să citesc despre rolul pădurilor în economia mediului ambiant, precum și despre felul în care personajele de roman pot fi modificate/modelate de o plimbare „pe sub copaci” care, s-a demonstrat, are „un efect pozitiv” (Wohlleben, 2021: 150). Prin expunerea lor la explorarea mediului arboricol, autorii le dau șansa cititorilor să se convingă de faptul că „pădurea rămâne cel mai important element biologic al peisajului, ea creează și menține spațiul vital sănătos pentru spirit și suflet” (Dinu, 1979: 419), iar impactul ei asupra personajelor completează portretul identitar al acestora.
Citind pădurea
În situațiile în care un erou e desemnat să fie plonjat într-un mediu silvestru, autorul său intenționează să îi întregească portretul expozitiv cu o dimensiune suplimentară, cea a unei conștiințe forestiere, care însumează „totalitatea cunoștințelor despre rostul arborelui și pădurilor în economia naturii și în cea națională” (Giurgiu, 2003: 7) și presupune realizarea faptului că „pădurea nu este o improvizație de moment”, că „ea este rezultatul unor grele și îndelungi lupte între forțele oarbe ale naturii” (99); este o dimensiune detectabilă în evoluția Annei Hart, devenită „pricepută și capabilă” la cincisprezece ani, în momentul citirii nou-descoperitei păduri Montgomery: „dafinul de munte era la sfârșitul perioadei lui de-nflorire, așa încât ciorchini întregi de forme-nstelate, roz și albe, se desprindeau și cădeau în straturi, ca niște pelicule, acoperind solul, de parc-ar fi fost aruncate confetti […]. Am luat-o spre sud, pe marginea verde a luncii […] și-am ajuns la un crâng de arini înghesuiți, după care la o dumbravă largă și tăcută de arbori Sequoia […]. Copacii scot niște sunete care aduc a șoapte.” (McLain, 2021, 263-4) Dezvăluind subtilități ale acestei conștiințe forestiere a unui protagonist, cititorul devine atent la felul în care omul ajunge să fie modelat de mediul ambiant, precum și la faptul că „pădurea este o ființă colectivă” (Giurgiu, 2003: 111) și că ea este „o creație a naturii rezultat din acțiunea simultană a factorilor naturali” (143), rezumată în imaginea sugestivă, oferită de același personaj: „unele spații dintre copaci arătau diferit de altele […], cu jaloane în chip de ciorchini albe de ciuperci, de licheni, de mușchi. Simțeam izul stătut de luncă, senzația de umezeală, pe măsură ce ne apropiam de pădurea de ferigi, de florile dafinului de munte, care formaseră un covor străveziu” (McLain, 2021: 265).
Se acceptă unanim ideea că pădurea este un factor primordial în asigurarea echilibrului natural prin protecția pe care o exercită asupra „întinderii pe care o ocupă și asupra terenurilor golașe din jur” (Bonnefous, 1976: 28) pe de o parte, iar pe de alta, prin sentimentul de permanentă descoperire pe care îl oferă un drum printre arbori, sentiment încercat de Tinker Grey și Katey Kontent în scurta lor evadare de acasă: „o cărăruie din spatele casei ducea spre o dumbravă de pini, apoi într-un codru de stejari, ulmi sau altă falnică lemnărie americană. În prima oră, urcușul a fost lin […]. Pe măsură ce înaintam, conversația noastră se frângea, precum lumina soarelui care trece printre crengile din pădure. Veverițele mișunau dinaintea noastră printre trunchiurile copacilor și păsări cu coada galbenă țâșneau din creangă-n creangă. Aerul mirosea a sumac și saxifragă și a alte vorbe dulci.” (Towles, 2022: 321-2) Pădurea este și un simbol al contactului cu natura care îi permite omului „evadarea, destinderea și izolarea pe care condițiile vieții moderne nu i le pot îngădui” (Dinu, 1979: 408), așa cum o consideră și Bunicu’, mai cu seamă că lui „întotdeauna îi plăcuse pădurea” și „dacă ar fi fost după el, acolo și-ar fi zidit casa, nu la marginea orașului […]. În vremurile acelea de lipsuri, numai pădurea părea să aibă ceva de dat […]. Pădurea era peștera cu comori, iar el era Ali Baba. În plus, în pădure era liniște și gândul lui putea să zboare liber. În pădure, constrîngerile societății multilateral dezvoltate dispăreau […]. Poienița era, de fapt, o adevărată arenă. O curte interioară a unei cetăți vegetale în mijlocul căreia se înălța nu un havuz, ci un arbore bătrân, cu coroana perfect rotundă, imaginea exactă a unui copac din desenul unui copil.” (Pricăjan, 2023: 12-13)
Meditații silvestre
Paginile care orchestrează armonios elementele descriptive referitoare la păduri și efectele pe care le au aceste consemnări asupra personajelor/cititorilor, cel mai adesea sugerează o realitate ce ne îndeamnă la o reflectare mai atentă, anume, că „pădurile sunt oglinda trecutului nostru cultural” (Wohlleben, 2021: 203), că ele ascund istorii ale locului și oamenilor de acolo, copacii fiind un soi de „elefanți ai lumii plantelor” (271); este și concluzia observațiilor lui Jess, ajunsă la Tambilla, în Adelaide Hills, la casa familiei Turner, în ajunul Crăciunului din 1959, la citirea peisajului care o înconjoară: „eucalipții mari și zvelți de pe coama dealurilor dimprejurul văii străbătute de pârâu se înălțau tăcuți, scoarța lor brăzdată căpătând luciri metalice. Erau bătrâni și văzuseră toate câte fuseseră înaintea caselor de piatră, lemn și fier, înaintea șoselelor, mașinilor și împrejmuirilor, înaintea rândurilor de vie, a merilor și vitelor din țarcuri. Eucalipții fuseseră acolo de la bun început, îmblânzind arșița dogoritoare și umezeala rece a iernii. Acesta era un pământ străvechi, un ținut al marilor extreme.” (Morton, 2023: 13) Studiile consacrate vegetației forestiere subliniază faptul că, în oricare anotimp sau moment al zilei, o plimbare în mediul forestier deseori expune modul în care „copacii pot să facă diferența între lumină și întuneric” (Wohlleben, 2021: 132), asigurând astfel siguranța spațiului și intensificând valoarea de agrement a arborilor din peisaj, așa cum îl resimte și cuplul Malin și Kenny: „brazii din jurul nostru păreau de la începuturile vremurilor. În jurul rădăcinilor creșteau pernițe noi de mușchi verde, iar de ramurile groase ce se apropiau de pământ atârnau bărbile cenușii ale lichenilor” (Grebe, 2019: 12).
E interesant de observat maniera în care protagoniștii unui roman explorează dimensiunea recreativă a mediului arboricol, realizând faptul că, pe lângă importanța pe care o are vegetația forestieră, ca factor al biosferei, în „formarea și protecția solului, în economia apelor provenite din ploi” (Voiculescu, 1978: 3), ea reprezintă un adevărat „izvor de sănătate și loc de agrement, recreație și odihnă pentru om” (3); o baie de pădure, acest tip de recuperare de sorginte japoneză, însemnând plimbări prin pădure care implică „folosirea tuturor simțurilor pentru a ne bucura de mirosuri, sunete, senzații, prin activități ca ascultarea trilurilor păsărelelor, conștientizarea diverselor nuanțe de verde” (Wohlleben, 2021: 154), este ceea ce experimentează inspectorul Gorski, într-un moment de relaxare la umbra copacilor, în timpul anchetei sale asupra dispariției lui Adele Beadeau: „preț de o clipă își închipui pădurea cuprinsă de flăcări și păsările nevăzute din jurul lui țâșnind brusc spre înaltul cerului ca să scape de pârjol. În clipa aceea auzi un foșnet în spatele lui, în tufiș […]. Nu era nimeni. Poate că fusese doar o pasăre sau un animal mișunând prin tufe […]. Se ridică de pe trunchiul de copac și […] porni în direcția din care auzise sunetul. În tufe se vedeau niște mure coapte și se opri să culeagă câteva, agățându-și mânecile sacoului în spini. Murele erau dulci și zemoase și aroma lor îi aminti de săptămânile pe care le petrecuse la fermă, pe vremea adolescenței sale. Înaintă cu greu prin tufișuri. După o vreme dădu peste o cărăruie năpădită de buruieni.” (Macrae Burnet, 2017: 291)
Întâlnirea personajelor cu pădurea este un prilej favorabil pentru a-l convinge pe oricare cititor de rolul pe care îl are peisajul silvestru în evoluția lor identitară, prin particularitățile sale istorice și geografice, precum și de superioritatea pe care o are pădurea față de toate celelalte tipuri de vegetație (vezi Dinu, 1979: 243) în structura complexă a acestui ecosistem terestru; în multe împrejurări, eroii expuși experienței silvane trăiesc momente de desfătare și de recreere în ambianța acestui spațiu care le oferă opțiunea de a îmbina armonios pasivitatea cu reflexia și activitatea, generând o anume energie de reechilibrare a „condiției umane” (402).
Referințe
Bonnefous, Edouard, 1976 (1970), Omul sau natura?, București: Editura Politică (trad. Adrian Costa)
Dinu, Valeriu, 1979, Mediul înconjurător în viața omenirii contemporane,București: Ceres
Giurgiu, Victor (sub redacția), 2003, Conștiința forestieră la români,București: Editura Snagov
Grebe, Camilla, 2019 (2017), Jurnalul dispariției mele,București: Editura Trei (trad. Ioana Ghișa)
Macrae Burnet, Graeme, 2017 (2014), Dispariția lui Adele Bedeau, București: Art, colecția Musai (trad. Tatiana Dragomir)
McLain, Paula, 2021, Când stelele se întunecă, București: Humanitas Fiction (trad. Mihnea Gafița)
Morton, Kate, 2023, Întoarcerea acasă, București: Humanitas Fiction (trad. Sînziana Dragoș)
Pricăjan, Mircea, 2023, Murmur, București: Humanitas
Towles, Amor, 2022 (2011), Regulile jocului, București: Nemira Publishing House (trad. Gabriela Nedelea)
Voiculescu, Ioan, C., 1978, Să ne cunoaștem arborii și arbuștii din pădurile, parcurile și grădinile noastre,București: Ceres
Wohlleben, Peter, 2021 (2019), Legătura secretă dintre om și natură, București: Publica (trad. Iulia Dromereschi)
