Pre-pillatiene

Cercetătorilor devotați le sare norocul în cale cînd nici nu se așteaptă. Cum, bunăoară, i s-a întîmplat lui Carmen Brăgaru taman cînd credea că a ajuns la fundul sacului cu investigațiile pillatiene. Dar tocmai atunci (dacă nu atunci, cînd?!) a dat peste „două manuscrise pillatiene extrem de prețioase”, după cum ne asigură ea în prefața – „Pillat înainte de Pillat”– la Ion Pillat, Primele versuri. Poezii inedite și variante timpurii (1905-1912), Editura Spandugino, 2024. Cum i-au căzut ele în mînă, cum arată și ce cuprind e prima poveste a cărții editate și îngrijite de Carmen (dotată cu un relevant „studiu introductiv”, cu „note, variante” și o „schiță cronologică”, lucruri de meserie scrupuloasă). Prima poveste o stîrnește imediat pe a doua, iar Carmen pornește în căutarea proprietarului inițial al caietului din care au fost smulse foile care i-au parvenit. După o detectivistică laborioasă o și identifică pe proprietară în persoana Floricăi Rosetti, „muza lui Ion Pillat între anii 1909-1914” (p. 21) – un stagiu binișor peste standardul de trei ani al idilelor de junețe. Pînă s-o dibuiască și să numească manuscrisul Caietul Floricăi Rosetti, Carmen plonjează în epoca începutului de secol XX și recompune peisajul animat de amatoarele de „albume” și de zurbagii din „birjărie”, în climatul cărora s-a petrecut și adolescența viitorului poet. Cu atîtea probe la îndemînă (48 de prezențe ale lui Pillat în albumul Floricăi, p. 24), e și normal că eventuala idilă a devenit subiect de curiozitate ireprimabilă. Pare acum sigur că Florica a fost „prima și adevărata dragoste” (p. 24) a lui Pillat, măcar că fără noroc și consolată într-o prietenie. O iubire însă în folosul poeziei, căci sub imboldul ei Pillat începe frenetic „a așterne versuri izvorîte acum din preaplinul inimii”, fără a mai fi stînjenit „de modele livrești” (p. 26) (din analiza poemelor n-ar rezulta, Carmen însăși menționînd destule „modele” – și mai ales „inspirația melancolic-eminesciană”, p. 27). Caietul Floricăi e însă un document relevant, căci cuprinde „un număr impresionant de texte inedite, precum și variantele timpurii, mult diferite de cele consacrate, ale unor poezii” (p. 29). Numai bine pentru ca – în Note și variante – Carmen să desfășoare o migăloasă investigație de laborator și să evidențieze, pe baza variantelor, formula creativității pillatiene. Celălalt manuscris valorificat pentru ediția de față provine din Fondul Saint-Georges al Bibliotecii Naționale și ar putea reprezenta „cea dintîi alcătuire proprie a poetului înainte de debutul în volum” (p. 49) – un fel de schiță – intitulată Slove – pentru un posibil debut. Drumul spre debut e urmărit de Carmen pas cu pas, ca și soarta primelor poeme, care au apărut în volum abia după debutul propriu-zis. După socoteala lui Carmen, vor fi fost „peste 100 de poezii” care au premers debutului cu Visări păgîne (p. 53) și din care bună parte vor fi recuperate în volumele ulterioare. Productivitatea aceasta – „explozia lirică înregistrată în 1910”, zice Carmen (idem) – de la 18-19 ani „se datorează întîlnirii cu Florica” – tot ce se poate, iubirea poate produce și revelația vocației poetice, printre alte ravagii. Chiar dacă le-a mai „perfecționat” la recuperare, poemele din acest sezon n-au emoționat critica vremii, măcar că acum Carmen le ia apărarea și zice (împotriva lui Călinescu anume) că „îl reprezintă pe autor în năvalnica pornire adolescentină” (p. 59). Numai că „năvălnicia” nu e în firea poeziei pillatiene și probabil criticii vor fi simțit ostentația. Din devotament (poate excesiv), Carmen justifică primele creații spunînd tranșant că „întreaga poezie pillatiană de mai tîrziu […] se regăsește in nuce în aceste prime producții lirice” (p. 64). Se poate, nu e rău ca un poet să-și demonstreze organicitatea viziunii chiar și cînd încă n-are viziune. Dar de „întreaga” nici nu poate fi vorba. Mai rămîne problema: cînd devine un poet – poet.

Firește, nu putem citi azi compozițiile liceanului decît din perspectiva poetului care a devenit (nici măcar nu-i putem urmări „evoluția” cu atenția criticilor interbelici) și reflexul cel mai imediat și mai îndreptățit e să căutăm urmele poetului matur în exercițiile din adolescență. Să le privim, așadar, ca pre-figurale, prevestitoare sau – în caz maxim – ca pe niște producții în care e invelată poetica viitoare. E ceea ce face și Carmen. Dar dacă am pune ipoteza că aceste caiete sînt tot ce a rămas de la Pillat (n-avem cum, desigur, dar să zicem), nu cred că l-am putea scoate din grămada de sămănătoriști de tipul ejusdem farinae.  Liceanul Pillat scria cum se scria atunci, nici vorbă de tupeul liceenilor ce vor veni după el și care s-au săturat și scîrbit de literatură înainte de a o citi și s-au făcut avangardiști. Firea lui Pillat era mai degrabă evlavioasă, inclusiv literar, și înțelegea să-și facă mai întîi temele cu toată sîrguința. Era cititor al Sămănătorului și scria ca pentru această revistă (pînă să deprindă gustul „francez”). Temele sînt majoritar de plai (precum la maturitate, ce-i drept) iar peisagistica – predominant pastorală – expusă nostalgiei și melancoliei. Dar „execuția” e strict sămănătoristă, ca în această altă „jună Rodică” din La izvor: „Amurgul moare jos în vale/ Și mieii-n turmă se cobor./ Un ciobănaș pășind agale/ Tainic doinește-n urma lor.// De la cules de mure iese/ O fată mare cu-n urcior;/ L-a auzit de pe colnice,/ Grăbește pasul spre izvor.// Colo-n răscrucea din zăvoi/ S-au întîlnit… mieii s-adapă/ Și ea cu pumnii amîndoi/ Îi dă, rîzînd cu hohot, apă.”  Un idilism de crîng se strecoară în toate peisajele, realizate din păcate după tipic sămănătorist, cu mult dor și o undă de jale: „Umbra plopilor din cale/ Se lungește-ncet pe drum,/ Colo-n satul de pe vale/ Leneș se înalță fum.// De la coasă cîrduri, cîrduri,/ Vin flăcăii doinind rar,/ Sus în deal de povîrnișuri/ Scîrțîie prelung un car.//…// Luna după culmi răsare./ Sună un caval de dor,/ I-a cuprins cu fermecare/ Vraja zilelor ce mor” (Înserare). Sînt însă și locuri în care scrie viitorul Pillat – și chiar cu sentimentul de participare la un sacrament al aceluia –, transformînd peisagistica în imnică și contemplația în fior religios: „…// Te simți ca într-un templu în tainica-nserare,/ Un templu de odihnă, de pace și de dor,/ Drept faclă se aprinde luceafăr gînditor,/ Drept rugă se aude a vîntului suflare” etc. (În amurg). Desigur că iubirea iradiază peste tot („cauza” poeziei iese mereu la iveală) și nu-i de mirare că toate Anotimpurile sînt ipostaziate erotic. Se vede însă că lecția parnasiană era binevenită, căci cele două meditații În catedrală au mai multă siguranță în conturarea atmosferei și în manipularea temei reflexive. Influențele, de la cele de versificație la cele de „pre-viziune”, sînt just evidențiate de Carmen și vizibile cu ochiul liber.

Ocazionalele din Caietul Floricăi – și care nu-s mai mult de atît – deconspiră însă o disponibilitate ludică reprimată, dar foarte „simpatică” în jocul de flirturi: „În bahnhoful de la Wien/ Nu găsești pahar cu vin,/ Nici măcar un șpriț creștin” etc. (În bahnhoful de la Wien). Dacă – zic o speranță – cumva Carmen se pregătește de o ediție critică (nu știu dacă se mai fac d-astea), le-ar sta bine și acestor improvizații într-o addenda. În orice caz, cele două caiete valorificate aici ar merita prinse într-o astfel de ediție, chiar dacă nu sînt o revelație.