Fericirea e alături

19 septembrie 2010

În ultimul timp mă gândesc tot mai mult la mama. A murit când eu aveam vreo 17 ani. Dacă poate exista vreo vârstă bună la care să-ți pierzi mama, atunci aia e, cea de 17 ani. Când o pierzi tânăr, moartea mamei nu înseamnă mare lucru. Sunt convins că mi-ar fi fost mult mai greu mai târziu, însă, la 17 ani, nicio moarte nu te atinge prea tare. Convingerea mea e că adolescența tocmai de-aia e frumoasă, trăirile sunt intense, fără a fi neapărat autentice, iubirea se transformă rapid în obsesie, durerea în frustrare, doliul în revoltă, ființa ta e deja în război cu întreaga lume, deci inclusiv cu părinții.

Eram deja certați atunci când mama s-a îmbolnăvit. Am aflat că are cancer de plămâni, inoperabil, de la tata. Mă mutasem, pe atunci, deja la iubita mea, în Paris, nu mai trăiam în periferie, la țară așa cum îmi spuneau, tachinându-mă, colegii. În orășelul în care m-am născut nu ajungea nici metroul, nici trenul. Ca să îi vizitez pe ai mei, plecând de la Bercy, unde locuiam împreună cu Laura și cu părinții ei, trebuia să schimb două metrouri, să iau apoi RER-ul până la Évry, de-acolo să merg cu autobuzul până la Corbeil-Essonnes și să mai parcurg încă o jumătate de oră pe jos până acasă, acolo unde nu mă aștepta fericire, ci doar răceală și priviri dezamăgite.

În cele șase luni câte a mai trăit de când a fost diagnosticată, am vizitat-o pe mama de opt ori. Mi-amintesc perfect fiecare vizită, chiar dacă păreau la fel. De fiecare dată când ajungeam acasă, pe cer strălucea soarele, mai slab în aprilie, atunci când a început chimioterapia, nemilos în iulie și august, când întregul ei păr blond căzuse și trebuia să-și deseneze sprâncenele cu creionul, iertător spre sfârșitul lui septembrie, înainte să ne părăsească. Nu-mi dau seama dacă mi-am ales special doar zilele frumoase pentru a o vizita, căci sigur în acele luni au fost și ploi, și vânt, și nori, dar cert e că ajungeam în fața casei și vedeam mereu cum salcia de pe peluza din față se scălda în lumină, de parcă nu s-ar mai fi lăsat vreodată noaptea peste ea, poteca și scările de marmură de la intrare sclipeau albe și eterne, iar frunzele celor doi stejari din curtea din spate, pe care îi zăream pe după casă, erau nemișcate, nemuritoare, verzi și n-aveau să se-ngălbenească, să moară și să cadă niciodată, niciodată, niciodată.

Cred că am purtat același tricou negru la fiecare vizită, ca o presimțire, ca o senzație, ca un fior al sfârșitului. Poate de-aia mi-era atât de cald pe drum, până să ajung. Mereu mi s-a părut că în Franța, atunci când apare (și nu apare chiar atât de des), soarele încălzește cu furie, indiferent de anotimp, de parcă ar vrea să topească fiecare viață, să profite de puținul lui timp în care răzbește din nori pentru a-și regla socotelile cu bietele suflete pierdute, care uneori nici nu-i remarcă prezența. Țin minte cum mă opream mereu în prag, îmi ștergeam nădușeala de pe frunte cu mâneca și, înainte de a ciocăni la ușă, priveam mereu în sus, dezaprobator, către soare. Îmi lipsea atunci când pășeam în casa noastră rece și întunecată, mereu rece și întunecată, unde nu-l mai vedeam, storurile erau mereu lăsate până jos, pe mama începuse să o deranjeze lumina, mă descălțam la intrare și pășeam pe gresia albă din hol ca prin zăpadă, tălpile îmi înghețau, iar tricoul leoarcă mi se lipea de șira spinării, mă zburleam și mă-mbrățișam cu mâinile încrucișate peste piept, frecându-mi brațele de zor, la intrarea în sufragerie stătea mereu tata, mereu îmbrăcat cu o cămașă maro în carouri și un pulover, mă întâmpina în picioare, ca și cum ar fi știut de dinainte că vin, cu toate că nu-l anunțam niciodată când aveam să sosesc, poate chiar stătea mereu în picioare, la intrarea în sufragerie, așteptând, așteptând, așteptând, nu mă lua în brațe, nu-mi întindea mâna și nu mă săruta, înclina solemn din cap și-mi spunea aceleași cuvinte, bine ai venit, bine te-am găsit, îi răspundeam și n-aveam fraze pentru el, foloseam doar câteva cuvinte, iar el îmi răspundea tot scurt, mama? e sus, doarme? la televizor, doare? mai puțin azi, ieri a fost mai rău, întotdeauna cu o zi în urmă fusese mai rău, iar în glasul lui era o urmă de reproș, ca și cum mă nimeream fix în momentele în care îi era mai bine, ca și cum l-aș fi trădat pe el, deși ea era cea care murea, eu nu mai stăteam acolo, eu veneam când și când, rar, și nu sufeream împreună aceeași suferință, eu eram departe acum, un adolescent rebel și neascultător, o dezamăgire, un eșec.

Tata nu-mi oferea nimic de băut și nu mă întreba dacă îmi era foame. Mă conducea sus, unde mama, cu o basma colorată ce-i ascundea scalpul, într-o rochie lungă de pijama, sub plapumă indiferent de cât de cald era afară, mă aștepta și, mai mult necontrolat, ca un spasm, ca un reflex, îmi zâmbea când mă zărea, dar apoi întreaga față i se întuneca, trăsăturile i se schimbau într-o secundă ca ale unui actor profesionist, dar tristețea ei nu era jucată, venea din interior, îi simțeam deznădejdea nu ca pe o palmă, ci ca pe o mângâiere tristă, însă asta nu mă mișca prea mult, căci pe-atunci nu știam cât greșeam. De fapt, nici acum nu sunt convins că am făcut mai mult rău decât fac alți copii la vârsta aia, când toate sunt albe sau negre, când trăim în extreme, dar ce mă doare acum mai mult ca orice e faptul că nu numai eu, ci și ei renunțaseră la orice fel de nuanță, eu plecasem după Laura. Laura care nu-i îndrăgea prea tare, era posesivă și nu-mi voia neapărat binele, ci doar să fiu acolo cu ea, mereu cu ea, niciodată în altă parte, era paranoică și gândea că întreaga lume e contra noastră, numai că avea și ea dreptatea ei, e sigur că ai mei, mai ales mama, nu ne voiau împreună, deci eu îi trădasem și meritam pedepsit, nu era nicio cale de mijloc. Greșelile au consecințe, iar consecința era că mama, deși murea, nu-mi vorbea, rămânea în pat, sprijinită pe două perne, și din ochii ei auzeam toate reproșurile pe care mi le spusese deja. Tăcea și mă certa din priviri.

În realitate eram singur. Foarte singur. Aveam un singur prieten, pe Samuel, însă Samuel era și el extrem de singur. Mai ales că, în afară de el, nu mai era alt negru în orășelul în care m-am născut. Iar Samuel simțea asta și simțea mai ales că avea nevoie să plece din acel loc alb, blocat în alte timpuri în care pe francezi îi chema numai Dupont, Dufour și Duran, acolo unde nu exista niciun Mohamed, niciun Ali și niciun Samuel. Așa că s-a orientat spre Paris, inima care primește sângele roșu al tuturor raselor și bate în toate limbile pământului. Însă Parisul lui nu era și Parisul meu, deși am mers acolo la același liceu și la aceeași facultate și am rămas prieteni toată viața, dar în acele timpuri, atunci când îmi murea mama și eu iubeam cu patima celui care iubește în ciuda părinților, Samuel căuta oameni care să semene mai mult cu el și, cu cât se-ndepărta de centrul orașului spre cartierele mărginașe, cu atât găsea mai mulți, numai că acei negri nu vorbeau ca el și nu erau ca el, el fusese crescut într-o familie de albi și vorbea franceza curată, franceza literară, iar asta îl frustra, căci ar fi vrut să înjure și el așa cum înjurau cei ca el. Samuel era singur, poate mai singur ca mine, căci eu o aveam, totuși, pe Laura, iar atunci când mă-ntâlneam cu Samuel, deși nu-mi spunea, știam că el vedea în mine toată solitudinea lumii și motivele pentru care nu avea pe nimeni, așa că începuserăm să ne-ntâlnim ceva mai rar, doi adolescenți prinși în răzvrătirea nemuririi efemere.

În ceea ce o privește pe Laura, ea n-a știut vreodată să simuleze empatia. În acele șase luni în care începusem să fiu din ce în ce mai aproape de pierderea mamei mele, Laura nu m-a-ntrebat niciodată cum se mai simte, ce mai face sau dacă putea ajuta cu ceva. Mai bine că n-a făcut-o. Nu-i păsa cum se simțea mama, n-o interesa ce făcea și nu putea să ajute pe nimeni în afară de mine, iar eu credeam că mă ajuta destul, deși, în realitate, și ea mă părăsea puțin câte puțin de fiecare dată când mă primea lângă ea, când mă săruta, când îmi cuprindea corpul între coapsele ei și mă iubea cu poftă, durere, gelozie și ură. Pe Laura o cunoscusem tot la liceu. A fost prima mea dragoste, prima persoană care m-a înțeles și care m-a scos din viața neînsemnată pe care o duceam, ca să-mi arate viața efervescentă în care trăia. Prin ea vedeam lumea toată, iar lumea toată era atunci Parisul, cu grădinile și parcurile lui, cu bulevardele imense și cartierele vechi prin care ne pierdeam pașii, cu bistrourile în care am învățat să beau cafea și în care am uitat zile întregi de școală, de ore, de profesori, cel mai ușor ne era să ne ascundem în Paris, în Paris nu te găsește nimeni dacă nu vrei, iar noi rătăceam mereu în alte cartiere, în alte baruri, în alte parcuri, pe un mal sau pe celălalt al Senei. Nimeni nu ne cunoștea, nimeni nu ne vedea, nici noi nu știam pe nimeni și nici nu-i mai vedeam pe ceilalți, dar absența noastră n-a trecut neobservată, căci la liceu încă se striga catalogul, iar noi nu puteam să răspundem, noi ne-ndrăgosteam în Montmartre, urcând la nesfârșit dealul doar ca să sfidăm de sus Parisul, ne iubeam în spatele plopilor, lângă un pod vechi în Parc des Buttes-Chaumont sau ne furam inimile și alte nimicuri pe care ni le ofeream în dar din buticurile de pe bulevardul Haussmann, tot așa, săptămână de săptămână, până când de la școală au fost sunați părinții. Și, dintr-o dată, ne-am văzut puși în fața unor alegeri pentru care nu eram pregătiți. Ai ei erau blânzi, părinți care pierduseră un copil, un băiețel care a trăit doi ani cumpliți chinuit de o boală genetică și a murit, îngropând cu el și fermitatea părinților, căci părinții care pierd un copil nu-l vor mai certa niciodată pe cel de-al doilea, așa că pe Laura n-au mai certat-o vreodată, nici măcar când au prins-o chiulind, dimpotrivă, au înțeles-o și i-au acceptat sentimentele pentru mine. Ai mei n-au văzut lucrurile în aceleași culori, ai mei au văzut negru în fața ochilor și m-au pus să aleg, ori ei, ori ea. La 17 ani nu-ți vei alege niciodată părinții, la 17 ani nu știi iubirea, ci disperarea și obsesia așa că, evident, am ales-o pe ea. Mama mi-a spus că trebuie să plec de-acasă, iar tata n-a zis nimic, tata n-a-ndrăznit niciodată s-o contrazică pe mama, așa că am plecat, iar Laura și părinții ei m-au primit în casa lor de la Bercy, m-au iubit ca pe un fiu pierdut, iar eu am uitat și de mamă, și de tată, n-am mai auzit nimic de la ei până când m-a sunat tata să mă anunțe că mama are cancer la plămâni, un cancer care nu putea fi operat, atât mi-a spus, nimic mai mult, nu mi-a propus nici să vin s-o văd, nici s-o sun, nici să mă-ntorc acasă, m-a anunțat că mama moare și apoi a tăcut și am tăcut și eu, urându-l din tot sufletul pentru că nu era în stare să îmi zică ceva în plus, urând-o și pe ea că se îmbolnăvise de parcă cancerul era metoda ei de a mă face să renunț la Laura.

După cele opt vizite, mă obișnuisem deja cu gândul că mama avea să moară și nu pot spune că simțeam mare lucru. Poate de aceea, atunci când m-a sunat tata să-mi spună că s-a dus – tata nu folosea niciodată verbul a muri atunci când vorbea despre mama, s-a stins, s-a dus, va pleca, nu va mai fi… numai așa spunea –, cel mai mult m-a enervat faptul că nu mai puteam merge la cinema cu Laura, așa cum plănuiserăm, pentru a vedea „Midnight in Paris“ al lui Woody Allen, ci eram nevoit să merg la spital, la Pitié Salpêtrière, acolo unde mama fusese internată de trei săptămâni pentru ceea ce oncologii numesc îngrijiri paliative. Mama a murit într-o marți. Avea 45 de ani. Nu mi se părea prea tânără. Mama nu mi s-a părut niciodată tânără, asta chiar dacă nu m-a născut prea târziu. Avea 28 de ani când am apărut eu pe lume. Mama a murit într-o banală zi de marți, la sfârșitul lui septembrie. Ploile începuseră la o săptămână de când fusesem ultima oară să o văd, iar atunci era încă soare și cald. În acea marți n-am mai fost la film, am mers la spital. Nu mai știu cum eram îmbrăcat, îmi amintesc însă că aruncasem tricoul negru. Devenise prea uzat. Nu știu dacă aveam geacă. Nu știu dacă am mers cu metroul sau cu taxiul. Miercuri am fost cu Laura și am văzut „Midnight in Paris“. Nu rețin dacă mi-a plăcut sau nu. Nu-mi aduc aminte, de fapt, nimic din el. Nici actorii, nici acțiunea, nici finalul. Nimic. Joi au înmormântat-o. Laura n-a venit. Doar ei i-am spus că a murit mama. Nu știu cum a aflat, nu l-am întrebat niciodată, dar a venit și Samuel. A stat lângă mine întreaga slujbă și n-a scos niciun sunet. Nu m-a-ntrebat ce fac, cum îmi e, nu mi-a prezentat condoleanțele, n-a fost curios să afle cum merge cu Laura. Nu mi-a spus nimic nici despre el. După ce au coborât-o în pământ, m-a bătut pe umăr și a plecat. Eu m-am dus acasă la Laura. În seara aia am băut vin roșu și am făcut dragoste. A mai durat o perioadă până să ne despărțim.

A trecut multă vreme de când nu-mi mai e dor de Laura. Îmi mai amintesc de ea, când și când, ca de o lecție pe care mi-am propus să o învăț mai târziu, o idee notată într-un carnețel peste care dau din ce în ce mai rar într-un sertar pe care îl evit din instinct. În ultimul timp mă gândesc însă tot mai mult la mama. Poate pentru că am îmbătrânit, poate pentru că voi muri și eu curând, sau poate pentru că, în sfârșit, îmi e dor de ea.