1. Cum s-a conturat ideea romanului Fericirea e alături?
Eram încă în pandemie, timp suficient, deci, de introspecții și analize. Ca toată lumea, cred, am început să analizez relațiile din viața mea. Trist e că am găsit perioada aia drept una dintre cele mai fericite din viața mea din punct de vedere al prieteniilor. Bulele ni s-au redus atât de mult încât am putut, literalmente, să înșir pe degetele mâinilor oamenii de care nu mă pot lipsi.
Doar ce terminasem lucrul la un roman despre un om extrem de singur, Rigobert (Culorile adevărului – Editura Zugzwang), astfel că eram în căutarea conexiunilor cu cei care ne pot face viața îndurabilă. Tot în acea perioadă am citit Simetria dorințelor de Eshkol Nevo și am vrut să am și eu o carte a prieteniei, numai că altfel. În loc de conflict, am ales camaraderia, în loc de trădare, am țintit spre înțelegere. În definitiv, cei care mi-au rămas aproape în ultimii douăzeci de ani au fost aceia care au trecut peste diferențe, care au acceptat că tocmai pentru că suntem atât de diferiți e deosebit că suntem încă împreună.
Am deschis ochii și urechile la poveștile din jurul meu, iar personajele mi-au apărut încă dinainte să le scriu. E poezie în orice viață, până la urmă.
Am un prieten care a fost crescut de bunica lui; ambii părinți l-au lăsat baltă. Avea de gând să ne facă o vizită, numai că una dintre fetele mele avea varicelă. Cum știm cu toții, dacă n-ai avut varicelă în copilărie, ca adult riști să faci o formă mai urâtă, așa că l-am prevenit asupra potențialelor pericole. Numai că el mi-a spus că nu-și mai aduce aminte dacă a avut-o sau nu și că singura persoană care ar fi putut depune mărturie despre antecedente ar fi fost bunica lui, moartă.
Apoi am avut gașca pe care mi-am creat-o în Franța și care a venit la nunta mea acum mulți ani. Erau atât de rătăciți în România, încât mi-am dat seama că, dacă i-aș fi lăsat la Otopeni, singura lor șansă ar fi fost să ia un avion înapoi. Am amici francezi care încă mă întreabă dacă înțelegem rusa. N-au râs prea mult la gluma mea dacă ei înțeleg germana…
În fine, ce voiam să zic e că trăsăturile personajelor mi se conturaseră înainte încă să mă apuc să scriu. Ulterior, am dat peste știrea din Jurnalul Național, dacă nu mă înșel, cum că un grup de francezi a nimerit la București, în loc de Budapesta, pentru a urmări un meci de la Campionatul European. Articolul în sine mi s-a părut demn de roman, așa că am hotărât să-i țin pe acei neavizați prin Bucureștiul tinereții mele și să-i pun în situațiile cu care ne-am confruntat toți cei care am trăit pe-aici o vreme. Prin ochii lor.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Pe etape. După cum ziceam, aveam o serie de personaje, aveam deja și subiectul, aveam și o dorință de a scrie despre prietenie așa cum o văd eu, însă, totodată, simțeam că nu citisem, nu trăisem suficient încât să o redau autentic. Astfel că am căutat să mă inspir din alții mai buni ca mine. Am citit O viață măruntă de Yanagihara de două ori și am renunțat la romanul meu o perioadă. Prietenia pe care o vedea ea umbla prin cotloane pe care nu le-am accesat vreodată, astfel că orice rând scriam mi se părea mai puțin decât al ei.
Am avut câteva zeci de începuturi șterse înainte să realizez că nu vreau să rescriu nici cartea lui Nevo, nici pe cea a lui Yanagihara, ci, pur și simplu, să redau prietenia așa cum o trăiesc eu, cu imperfecțiuni, cu clișee, cu inima pe care o avem când iubim, nu cu creierul cu care așezăm lucrurile în perspectivă și le disecăm. Așadar, întâi am început să scriu povești din trecutul personajelor mele, să văd de unde vin, ce își doresc, de ce prietenia lor e importantă și ce le poate buscula prezentul.
În fine, a venit și prima frază a romanului, cea de la care am început să construiesc mai departe: am fost niște proști atunci, ăsta e adevărul, dar nu cu mintea mea cea bună aș fi aflat eu pe urmă ce-i iubirea și ce-i prietenia și că, de multe ori, astea două sunt totuna.
Restul a curs mai mult sau mai puțin natural. E suficient să fi trăit în lungii ani de tranziție ca să te identifici cu situațiile din carte. Bucureștiul anilor mei a fost sălbatic, o cursă de supraviețuire în primul rând, așa că niște străini care nimeresc acolo la sfârșitul ei n-au decât să se adapteze, nu? E crezul meu: întreaga viață ne-o petrecem adaptându-ne oricărui rahat pe care ni-l aruncă hazardul în față. În definitiv, nu e mare diferență între un puști de 18 ani aruncat în Bucureștiul anilor 2000 și ceea ce li se întâmplă unor străini veniți în vizită pentru prima oară aici.
3. Cum ați dori să fie citit romanul Fericirea e alături?
Să fie citit mai ales de oamenii care au îndoieli, să fie evitat de cei cu certitudini. Să-l citească cei care nu au apucat să transmită „la mulți ani” prietenului din copilărie pentru că au ratat data și le-a fost rușine să-i scrie mai târziu. Să fie citit în metrou, la plajă sau înainte de culcare. Să fie citit ca și cum ne-am putea permite să ne îndrăgostim prima oară, indiferent de vârstă; să fie citit ca un roman de aventuri sau young adult; să fie citit ca o odă a prieteniei sau a dragostei; să fie citit de cei care consideră amiciția drept personaj multiplu; să fie citit de cei care sunt singuri și stigmatizați; să fie citit de cei care așteaptă, așteaptă, așteaptă; să fie citit de cei care încă mai citesc; să fie citit de cei care încă mai au nevoie de povești; să fie citit de cei care încurajează editurile mai mici; să fie citit de cei care cred că există istorii ce merită povestite dincolo de Netflix și restul platformelor; să fie citit de prietenii mei, atâția câți au mai rămas; să privească dincolo de autor și titlu; să vadă efortul editurii; să cumpere din colecțiile ei și să creadă în continuare că doar literatura poate salva lumea și, dacă n-o salvează, să înceapă un roman cu fraza: măcar am încercat.
