/

Vortexul poetic Miki sau Inaugurarea Pragului Vaida

cronica ediției #1

810 vizualizări
Citiți în 16 de minute

Unul dintre organizatori, nu spui cine, persoană resemnată (după ce va citi aceste rânduri), ca să mă facă să-mi înving agorafobia și să vin la eveniment, m-a încurajat spunându-mi: „Ce se-ntâmplă la Pragul Vaida rămâne la Pragul Vaida.” Bag seamă că ori n-am prins eu ironia vaidaiotului, ori acesta se referea, de fapt, doar la etapa de afterparty.

În orice caz, cu sau fără permisiunea trioului de nași, simt datoria să trec în revistă, ca fan al cercurilor literare, câteva aspecte ce mi-au captat atenția la ședința de marți, 14 martie, a nou-înființatului club orădean de lectură ce poartă numele poetului Sergiu Vaida.

Înainte de toate, nu-mi dau seama dacă e de bine sau de rău (poate că nici nu ține de astfel de binarități), dar m-a surprins prezența unor figuri locale, membri – illo tempore sau mai recent – ai altor cenacluri: Ioan F. Pop (Cenaclul „Iosif Vulcan” și „R&R”), Vlad Moldovan (Clubul de lectură „Nepotu’ lui Thoreau”), Kemenes Henriette (Cenaclul „R&R”), Dan H. Popescu (Cenaclul „Prietenii poeziei”), Emil Neșiu (Cenaclul literar „Barbu Ștefănescu Delavrancea” și „Prietenii poeziei”), Dana Sala (Cercul literar de la Oradea), Alexandru Sfârlea (Cenaclul „Iosif Vulcan”). Ceea ce nu înseamnă altceva decât că un club de lectură plasat într-un context spațio-temporal adecvat era așteptat în toate cercurile (citește: bisericuțele) intelectualilor urbei.

Mi se pare important de subliniat aerul tineresc cu care am fost întâmpinat la Moszkva Café. Cu un decor psihedelic, semi-obscur și barmani zâmbăreți și foarte de treabă, ruin pub-ul multicultural care poartă, metaironic, numele capitalei Rusiei pare să fie locul ideal unde îți poți da frâu liber gândurilor creative. Nu întâmplător e frecventat de tot felul de artiști, de la muzicieni, pictori și cineaști, la scriitori și actori (iar aici se cuvine să menționez vecinătatea verticală a pubului cu sediul Teatrului Anonim, aflat la etaj). Iar forfota elevilor și studenților, unii cu look hipsteresc, alții mai clasic, pare a fi cireașa de pe tort.

Chiar la sosire mi-am revăzut câțiva prieteni din facultate. Anca Zaharia și Radu Bejan, deși copleșiți de emoții, mi-au dat un vibe mișto. M-au condus la masa pe care o rezervasem, unde mă aștepta un citat din Sergiu Vaida. Deși mi s-au părut niște versuri cam nepotrivite pentru o întâmpinare (dar posibil să fi fost eu în ultima vreme la prea multe nunți și botezuri, cu citate din Coelho, Paler și Osho), le reproduc aici: „ca un cal lingând o lespede de mormânt/ mă înșurub în ochii voștri”. Te ia cu fiori. O fi și ăsta un recul visceral al poeziei grotești, nu știu, nu mă judecați prea aspru.

În scurt timp după ce mi-am salutat comesenii, Radu Bejan, flancat de invitatul serii, Mihai Vieru, a dat startul ediției pilot. Tânărul cronicar literar a amendat încă din debut lâncezeala culturală în care se scaldă Oradea, afirmând că cercurile literare orădene cât de cât frecventabile au cam dispărut. Aici a intervenit succint poetul Mihók Tamás, rotunjind ideea: „mai cu seamă au dispărut cele frecventabile în cârciumi”. După râsetele înfundate din sală, Radu Bejan și-a reluat pledoaria, oferindu-ne câteva date esențiale din biografia lui Miki. Două afirmații mi-au atras atenția: pe de-o parte comparația (comică, pentru că evident exagerată) dintre Neal Cassady și autorul volumelor Aer în iarbă și Ieri Park, iar pe de alta marcarea aniversării a douăzeci de ani de la debutul editorial al douămiistului născut la Ploiești. Dacă la prima observație Miki doar a schițat un zâmbet, a doua l-a activat din cale-afară, mirându-se el însuși când s-au putut scurge aceste două decenii.

Anca Zaharia a adus vorba, printre altele, de concursul serii, și a insistat să amintească audienței că proiectul se va bucura să primească sprijin de la oricine simte că poate și vrea să contribuie în orice fel, încurajându-i pe doritori să-i contacteze pe organizatori.  Imediat după aceea, s-a achitat și Mihók Tamás de rolul său de gazdă, oferindu-ne câteva flash-uri din background-ul alegerii numelui „Pragul Vaida”. Recunosc spăsit că nu auzisem de Sergiu Vaida până la – parafrazându-l pe Tomi – acest act de readucere a sa în atenția publicului. Tânărul poet bilingv ne-a prezentat parcursul literar prea devreme retezat al lui Vaida și ne-a explicat de ce opera lui n-a beneficiat de un ancadrament critic stabil. Nu prea știam cum să mă raportez la toate aceste informații noi pentru mine, însă un lucru e cert: poemul din volumul postum Într-o lumină aurie, citit cu voce tare tot de Tomi, m-a convins. Vasăzică, Sergiu Vaida chiar a fost un poet cu un imaginar debordant, nedreptățit de vocile critice ale posterității. Cred că acesta a fost momentul când am reușit cu adevărat să mă conectez la atmosfera din sală, lăsându-mi deoparte grijile cotidiene.

Când i s-a oferit microfonul poetului sexagenar Ioan F. Pop, mi-era puțin teamă că acesta va rupe filmul în care cu iscusință m-au indus prezentatorii serii. Mă bucur că m-am înșelat: custodele Muzeului memorial „Iosif Vulcan” nu doar că a deconspirat pasaje savuroase din perioada când fusese coleg cu Sergiu Vaida la Gazeta de Vest, ci a oferit și o ritmicitate mai alertă discuției.

Din zona mea de confort m-am simțit smuls abia când i-a venit rândul invitatului să citească. (Momentul a fost precedat de evocarea, tot de către acesta, a unor poeți la fel de talentați și obscuri precum Vaida. Dintre aceștia, am reținut numele lui Petre M. Haș și al lui Mircea Stepan. Am completat în gând lista cu George Vasilievici și Vasile Vlad – acesta din urmă fiind pomenit și de Mihók Tamás într-un alt context). Miki, așadar, a venit la Pragul Vaida cu nouă poeme inedite plus unul bonus, scris pe loc, în timpul palavrelor de prezidiu. Îl știam din legendele urbane mai mult, iar lectura doar mi-a potențat așteptările. E vorba de un poet boem, cu un imaginar luxuriant și pe alocuri lăbărțat, profund senzorial. Își citea poemele ca intrat în transă, uneori silabisind, alteori parcă galopând lexical. Din acest motiv, trepidațiile poetice nefiindu-mi lesne de urmărit, am reținut doar câteva sintagme, unele fericite, altele… stridente: „bat din inimă ca din palme”, „pietrele se adună sub râu o/ grămadă/ râul respiră a piatră/ e-o liniște de crapă”, „un sân mă mușcă de-un umăr”, „cum se strecoară noaptea ca o tarantulă pe sub cămașă,/ cum se-nghesuie inima-n buzunare de catifea caldă”. Wow, dar ce flow au citite una după alta. Cred că aici e cheia de interpretare a poemelor lui Miki.

Dincolo de trăirea estetică a poeziei citite, publicul a mustăcit când protagonistul, pierzând tot mai des șirul versurilor, i-a cerut lui Tomi, șoptit în bărbie, ochelarii, întrebându-l (sau cel puțin așa l-am citit eu după buze) ce dioptrii poartă; Tomi s-a eschivat amuzat, aprinzând totuși lanterna telefonului și îndreptând lumina spre foile mototolite de pe care, în scurt timp, lectura și-a reluat cursul. Acest contrapunct natural i-a dat, parcă, lecturii o notă în plus de vivacitate.

Hohotele s-au dezlănțuit însă abia când Vieru s-a adâncit în povestirea romanului său în lucru. Dezvăluind că trei dintre persoanele aflate în sală sunt personaje în ficțiunea sa, i-a scurtcircuitat pe cei cu care autorul a petrecut odinioară seri poetice halucinante. „X și Y, voi sunteți cuplul de infractori din romanul meu, ha-ha-ha, ce miraculos, nu-i așa? Și nu vă spun cum veți ieși din încurcătură, ha-ha-ha!” Miki e un showman desăvârșit, mi-am zis.

Dincolo de puseurile de umor provocate de invitat, cumințenia participanților la cenaclu mi s-a părut de-a dreptul regizată. Văzându-i cum urmăresc de pe foi, cu mic, cu mare, poeziile citite, m-am simțit puțin stânjenit. Asta pentru că pe mine mă interesau mai mult reacțiile non-verbale din sală, poezia din spatele poeziei. Totuși, gheața perfecțiunii a fost spartă odată cu sesiunea de feedback-uri. Patru oameni din sală au avut curajul să ia cuvântul după lectură: universitarul Orlando Balaș (el însuși poet cu două volume la activ), același mai sus pomenit Ioan F. Pop, criticul literar și universitarul Dan H. Popescu și, nu în ultimul rând, doamna profesoară Dana Sala. Dacă Balaș a fost interesat de dimensiunea biografistă a poemelor lui Miki, Ioan F. Pop și Dan H. Popescu au comentat din punct de vedere calitativ cele auzite, căzând de acord asupra faptului că noile poezii ale douămiistului sunt incitante, vii, dar nu „geniale”, respectiv că se așază corespunzător în siajul poemelor publicate în volum. Dana Sala a preferat să adreseze felicitări lui Miki pentru forța dobândită cu ocazia acestei reveniri (așteptată, să admitem, de mai bine de cinci ani).

În urma acestei mini-avalanșe de reacții, lui Miki i s-a instalat pe chip un zâmbet diafan greu de imitat. A făcut completări scurte, după care, îmbiat de Anca și Tomi, l-a ales pe Ioan F. Pop câștigător al concursului „cea mai inedită intervenție din public”. Premiul a constat într-un volum Într-o lumină aurie de Sergiu Vaida, o revistă „Familia”, o revistă „Golan” și un vin al casei, oferit de Moszkva Café. Chiar înainte să plec, în timp ce Tomi îmi îndesa în rucsac niște reviste, l-am zărit cu coada ochiului pe fericitul premiat deschizând sticla și făcând cinste comesenilor. Pragul Vaida e unul dintre cele mai faine proiecte născute în ultima vreme în orașul de pe Crișul Repede. Fără îndoială că voi reveni să relatez și țăcănelile următorilor invitați. Cu atât mai mult cu cât participanții la această primă ediție cunosc deja numele acestora.

Andrei Farnaș

fotografii realizate de: Lavinia Mihók

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Pragul Vaida”