1. Cum s-a conturat ideea romanului „Cuibul din inima ei”?
Pornind de la titlu. De la imperativul că trebuia să fie ceva încăpător, cald, securizant.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Având în vedere că „meșterirea” lor s-a întins pe durata mai multor ani, nu sunt singură că îmi aduc aminte cum a decurs, în detaliu, scrierea celor trei romane ale mele concepute din start ca trilogie: o conturare aproximativă a granițelor. În alte privințe, nu cred că a fost diferită de la unul la celălalt. Într-un fel, a fost o treabă gospodărească, ca atunci când umbli fără o țintă precisă printr-o brocantă, un depozit de antichități, care este, mai ales, unul de povești. Ca în fascinantul basm, care-mi suna atât de amuzant în copilărie, cu moșul care pleacă în pădure și „ce găsește, pupă și bagă-n traistă”. Toată copilăria mi-a sunat simultan caraghios și misterios drumul inițiatic al bietului moș. Deși pe el, sărmanul, ceea ce-l mâna să bată coclaurii, în loc să stea locului, la căldurică, era tocmai traista care trebuia umplută, nu? Doar golul era „setea care îl sorbea” cerându-se potolită. Doar încă-inexistentul spațiu al poveștii, increat și extensibil la discreție, ca însăși lumea. După mine, candoarea și inocența „poveștii”, oricât de măiestrite, nu mai sunt posibile decât din cioburi, cu puterea lor de a ne emoționa, care e păcat să se piardă, că alta nu avem.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Cuibul din inima ei”?
Ei, acum, că mi-am văzut de bine, de rău treaba terminată, îmi permit unele melancolii, ca să zic așa. Dacă nu cumva și o doză de ingratitudine. Asta fiindcă, deși tot ce am achiziționat în materie de înțelegere a literaturii, a mecanismelor ei, datorez prozei non-fictive, tot de la ea mi se trage și neajunsul principal: faptul că, după trei romane, însumând peste 1500 de pagini, ingenios legate între, plătesc scump notorietatea mea de autoare de proză non-fictivă. O autoare premiată, reeditată, ecranizată, dramatizată, piratată și… ignorată! În sensul că foarte puțină lume își amintește de mine în primul rând ca prozatoare. E drept însă și că un lucru m-a ajutat să-mi asum condiția marginală, și să mă resemnez cu ea, anume compania în care mă aflu. Doar câteva nume dacă aș invoca în sprijin, ar fi, cred, suficiente: Monica Lovinescu, Gabriela Omăt, Adriana Bittel, Cristina Hermeziu, Sanda Golopenția, Adrian Lesenciuc, Laurențiu-Ciprian Tudor sau Simona Preda, Maria Hulber, Ruxandra Cesereanu, Florin Ardelean, Cristian Pătrășconiu și alții, nimeni nu a trecut indiferent pe lângă ele: Iar cei mai tenaci, mi-au repetat-o, ca pe o poruncă din decalog: SCRIE-ȚI PROZA. Sigur, m-a ajutat mai ales faptul că niște inspirați editori, la rândul lor niște „gourmets”, victime ale patimii cititului, din clasa NON MULTA SED MULTUM, și-au asumat alături de mine tipul acesta de marginalitate. Nu am să fac pe grozava, să spun acum că pentru mine era fatal să mi-o asum. Că non-ficțiunea m-a pus oricum pe un drum fără întoarcere, cel al dezvrăjirii și al imposibilității de a simula ignoranța și candoarea. Frecventarea îndelungată a unei producții de un adevăr și de o duritate fără seamăn, a non-fictivului, m-a făcut inaptă de orice fel de consumerism relaxant. Din momentul când ai aflat că „literatura nu este un motan gras și leneș care-ți toarce în poală”, vorba lui Vladimir Sorokin, nu poți decât să ți-o asumi. Cu condiția – singura care o mântuiește – a punerii în formă, literatura, exact ca Jurubița mea, „nu-ți toarce în poală”. Ea este o sălbăticiune care decapitează vrăbiile sub ochii tăi, care te zgârie până la sânge, dacă nu o lași să plece dimineață, pe coclauri, până uită de unde și de ce a plecat, care nu poate fi ținută în casă, de niciun risc și nicio primejdie, care vine cu blana sfâșiată de fiarele pădurii, încalcă teritorii, o dă în bară, este și nu este ficțiune, este și nu este poveste, te păcălește, te face vigilent, te înfurie, te intrigă, testează marginile și le extinde și, sigur, se expune la tot felul de primejdii, pleacă și nu știe unde ajunge și dacă se mai întoarce vie. Care-și asumă toate riscurile, cu excepția unuia: PLICTISEALA.
