/

tranZBORdare

(fragmente)

Start
1075 vizualizări
Citiți în 31 de minute
2

Accidentul

Pășea cu încrâncenare pe cărarea îngustă, timpul parcă stătea pe loc, iar înaintarea era din ce în ce mai anevoioasă. Mergea cumva în virtutea inerției, cu gândurile răvășite de fulminanta decepție în dragoste, după un parcurs aproape impecabil în care credea că își găsise jumătatea perfectă, femeia vieții lui. Însă nu înțelegea pe atunci că iubirea este de cele mai multe ori oarbă și că, din păcate, vine doar pe un singur sens, și că, dacă vrei să faci altfel, ar însemna să încalci regulile de circulație, să provoci accidente, uneori chiar mortale și, până la urmă, nu te alegi cu nimic, rămâi așa cum ai fost, orbecăind într-o lume pe care o crezi perfectă, dar care are toate imperfecțiunile pe care un om și le poate imagina. Era el o ființă prea fragilă, prea punea totul la suflet, pasional și dedicat unor principii și unor norme un piculeț desuete, asta datorită educației, mediului și nu în ultimul rând societății, care avea suficiente lacune încât să transforme un om bun fie într-o epavă/ruină, fie într-un monstru, diferența fiind uneori doar de un singur pas. Câteodată stai și te gândești dacă nu cumva soarta ți-a fost predestinată, trebuia să cunoști suferința cumplită ca să poți aprecia frumusețea momentului de bucurie simplă, să poți privi în jurul tău detaliile, să nu mai ai privirea aia absentă, centrată doar pe propriul ego și alimentată cu senzații efemere și cu amintiri care sunt date uitării chiar a doua zi după ce nu mai ești cineva demn de băgat în seamă. Personalități de carton, fabricate pe bandă rulantă, oameni fără niciun fel de principii, morală sau onoare, androizi lipsiți de sentimente și plini de orgolii, biete mumii scoase de la naftalina ratării, predestinate cumva, dar amânate pentru o perioadă, ca un fel de gest absurd și de neînțeles, venit din partea unei entități despre care se vorbește în șoaptă, cu mare spaimă. Ocupanți temporar de funcții și poziții sociale, de conturi grosolane și de privilegii mai ceva decât împărații de altădată. Măcar demnitarii Coroanei aveau o educație aleasă, erau adevărați gentlemeni, cu o vastă cultură generală, cu aptitudini dobândite și alimentate la școli de prestigiu și cu o lejeritate a discursului care ar trebui predată obligatoriu în toate școlile din ziua de azi, drept model de exprimare și comunicare publică. Însă azi predomină agramații, vuvuzelele propulsate ostentativ de o mass-media avidă de rating până în măduva oaselor, cu orice preț, fără niciun fel de excepție. O lume paralelă formată dintr-o minoritate îmbuibată la maxim, cu venituri obținute facil, imense în comparație cu ceilalți muritori de rând, care formează o majoritate resemnată, taciturnă, depresivă și redusă mereu la tăcere de un sistem opresiv pus la butoane tocmai pentru a nu deranja acest algoritm al deșănțării.

Mihai cunoscuse toate fazele sistemului, era într-un fel parte din el, însă mai avea o scăpare, o portiță secretă pe care inchizitorii n-o identificaseră, n-o însemnaseră cu vopsea sau cu svastică sau cu semnul crucii. El era cumva un privilegiat care putea să se retragă în creierul munților, acolo unde învățase de la bunici să respire liber un aer proaspăt de negăsit altundeva, unde nu predominau noxele ca niște conchistadori nevăzuți, demolând energiile și anihilând orice poftă de viață. Mihai simțea și faptul că noua generație, nativii digitali, aveau toate șansele de partea lor pentru a schimba definitiv și total un sistem și o societate falimentară, aducătoare doar de false valori și false beneficii. Blindați în lumea lor, creată după bunul plac, pe un fond incipient virtual, dar cu puterea de-a fi replicat oricând și în lumea reală, Generația Nativilor Digitali avea toate cunoștințele și instrumentele la îndemână ca să realizeze visul generațiilor anterioare de sacrificiu, resemnate acum, marginalizate, umilite, înghesuite în plasa de sârmă ghimpată a propriilor neputințe. Generația Nativilor Digitali are potențialul de a schimba lumea cu ajutorul tehnologiei pe care ei au învățat să o folosească încă din prima zi, când au deschis ochii în această lume. Deja se simte vântul schimbării, sunt adolescenți și tineri antreprenori care pun bazele viitorului, sunt artiști tineri care expun lucrări în galerii faimoase unde n-ar fi avut acces niciodată dacă nu exista tehnologia și rețelele sociale, sunt scriitori abia ieșiți din vârsta majoratului care vând mai multe cărți decât au visat vreodată să vândă marii scriitori contemporani, intrați în toate istoriile literare și promovați insistent de către o mașinărie a sistemului alimentată financiar cu sume colosale. Pentru bătrânii conducători ai lumii pericolul nici măcar nu mai este iminent, a devenit o realitate pusă în practică la fiecare trecere a unei fracțiuni de secundă. Imperiile lor se vor prăbuși zgomotos, dar cumva într-un firesc așteptat de toată lumea, puterea lor întinsă ca o caracatiță peste întreg pământul se va spulbera precum o bulă de săpun ajunsă la gloria ei maximă. În urma lor se va alege praful, vom descoperi cât de fake erau toate mărețele lor realizări, cât de neînsemnați erau în realitate și cu câtă disproporție erau propulsați în lojele de lux ale cetății.

Mihai pornise la drum prin pădurea întunecată, hotărât să ajungă până în vârful Cicerii, acolo unde nu fusese niciodată și despre care auzise tot felul de legende, care mai de care mai ciudate. Ba chiar, la un moment dat, bunica lui îi povestise o întâmplare din tinerețea ei care aducea în discuție Cicerea și misterele care se adăposteau acolo, ascunse de privirile curioșilor. Vârful era destul de greu accesibil, altădată mai existau câțiva localnici izolați prin zonă, însă, de-o vreme, totul părea pustiu, ultimele case existente erau părăsite, bătrânii muriseră rând pe rând, iar moștenitorii lor se mutaseră prin țări străine și nu mai puteau să-și schimbe destinul. Exista un fel de drumeag oficial, o cărăruie mai generoasă, dar care dispărea la un moment dat, se pierdea în desișul pădurii și doar cineva experimentat ar mai fi putut să găsească drumul de întoarcere. Însă exista și un drum secret, drumul partizanilor, ascuns printre tufele de alun și acoperit cu frunze și crengi uscate. Mihai descoperise de unul singur cărăruia secretă, în timpul escapadelor pe care le făcuse în copilărie, însă, atunci, nu-i acordase o prea mare atenție, fiind convins că era o simplă cărare abandonată, pe care mergeau altădată muntenii ca să-și adune leurdă sau bureți iuți sau hribe. Acum, obsesia căutării devenise pregnantă și-l mâna orbește tot înainte, cu țintă chiar înspre vârf, acolo unde nu ajunsese niciodată. Mai încercase de câteva ori în trecut, dar mereu se împotmolea fie cam pe la jumătatea drumului, fie chiar înainte să ajungă la poalele Cicerii, însă nu reușise să găsească continuarea spre vârf. Ceea ce nu știa el era de fapt că nu exista un singur vârf, ci trei vârfuri succesive, fiecare cu câte o pantă extrem de abruptă și fiecare ascunzător de prăpăstii și grote periculoase. Aici nu exista semnal pentru telefonie mobilă și, dintr-un motiv total necunoscut, bateria pur și simplu se termina ca un chibrit imediat ce ajungeai la poalele Cicerii. Poate se datora peșterii în care se zvonea că a fost descoperit uraniu sau poate umezelii excesive provocate de pădurea de brad sau, cine știe?, poate din alte motive nedeslușite de nimeni până acum.

Cert este însă faptul că Mihai avea dorința aceea de nestrămutat să atingă înălțimile, nu orice fel de înălțime, ci chiar la cota maximă, și chiar acolo unde puțină lume s-a încumetat până acum să ajungă. Poate părea o ambiție necugetată sau mai degrabă un complex al copilului căruia mereu i-a fost interzis accesul spre înălțimi, mereu i s-a spus că trebuie să stea cuminte la locul lui, să nu supere pe cineva, să nu deranjeze vreun profesor, să nu enerveze vreun coleg sau vreun vecin pătimaș. Bunul simț exagerat avea să-i aducă la început mai mult prejudicii decât avantaje, însă, cu trecerea vremii, și-a dat seama că, până la urmă, valoarea va triumfa, nu va rămâne permanent marginalizată, dusă în derizoriu, și că vor veni și timpurile în care punctele de reper să fie aduse în prime time, acolo unde în mod normal ar trebui să le fie locul în permanență.

După câteva încercări nereușite de-a găsi cărarea spre vârf, Mihai, dintr-un noroc orb, identifică intrarea prin spatele unei stânci, pusă acolo de parcă ar fi fost o poartă de trecere, un fel de Zid al Berlinului, în creierul munților. O descoperi tocmai în momentul în care, dorind să se ușureze, alesese din pudoare (de parcă l-ar fi văzut cineva pe întuneric, într-o pădure deasă) să se ducă în spatele unei stânci. Surpriza și bucuria lui au fost nemăsurate. În spatele stâncii, acoperită de un morman de crengi și frunze uscate, pornea spre înălțime o cărăruie mititică, iluminată delicat de o mulțime de licurici, răsfirați de-o parte și de cealaltă, ca niște instalații nocturne de led-uri pe care le mai așază uneori privilegiații pe marginea trotuarelor care duc înspre vilele lor luxoase sau înspre rezidențele de vacanță ale amantelor sau amanților de lux. 

Deși cărarea devenise mult mai abruptă, faptul că o descoperise îi dădea un avânt nemaipomenit, astfel încât în scurtă vreme văzu pentru prima dată vârful Cicerii. Însă, pe măsură ce înainta, descoperi cu uimire un lucru extraordinar: vârful Cicerii era format din trei vârfuri succesive, ca niște trepte care duceau spre infinitul cerului. Cucerirea primului, urmată de cel de-al doilea, părea o simplă joacă în comparație cu cel de-al treilea care părea de-a dreptul inaccesibil. Un fel de țurțure de piatră, semeț și triumfător. Escaladarea ultimului tronson părea imposibilă, însă dorința lui depășea orice imaginație, chiar și acest previzibil imposibil. Încăpățânarea lui nu avea margini. Așa că, zis și făcut, începu escaladarea ultimului versant al Cicerii, o adevărată provocare chiar și pentru un alpinist experimentat. Însă, așa cum se întâmplă de obicei nu numai în alpinism când oricine se crede experimentat și cunoscător în orice, Mihai porni pe un drum pe care nu s-ar fi încumetat nimeni să-și încerce norocul. Însă norocul nu se dovedește întotdeauna cea mai sigură poliță de asigurare. Avusese din belșug parte de noroc atunci când, deja în toiul nopții, se hotărâse să ajungă neapărat până pe vârf și, sub imboldul unei ambiții de nestăpânit, Mihai reușise, fără prea mari peripeții, să urce și să cucerească primele două trepte ale Cicerii, cele două vârfuri adiacente. Poate că ar fi trebuit să se oprească și să se odihnească, să-și regenereze forțele și să încerce urcușul mai spre dimineață, când lumina răsăritului îți poate arăta mai bine drumul. Dar n-a fost să fie așa. Un pas greșit, precipitat, și Mihai se prăbuși în gol. În prima fază avea sentimentul că levitează, că plutește deasupra unui hău imens și că o forță necunoscută îl menținea în aer, senzația era mai degrabă sublimă decât înspăimântătoare, un fel de vis împlinit al zborului, atunci când în timpul unui somn colorat simți că te desprinzi de pământ, nu știi dacă ți-au crescut aripi sau nu, dar ai conturat în gând foarte clar sentimentul zborului, e o senzație abisal de frumoasă, ești deasupra lumii și-ți poți permite orice, de la rostogoliri în aer precum avioanele de vânătoare până la prăbușiri intenționate ca-ntr-un fel de gol de aer care te fascinează nespus de mult, îți crește adrenalina în somn, probabil deja ai dat pe jos plapuma demult, apoi imaginile de privitor deasupra sunt absolut fantastice, îți vine să nu te mai trezești niciodată din vis, din curcubeul acela permanentizat pe retină, așa simțea și Mihai în acel moment care părea că nu se mai sfârșește, însă, la un moment dat, simți o trosnitură puternică și apoi își pierdu cunoștința. O pasăre ciudată își luă zborul din prăpastia imensă cu un țipăt pătrunzător. Noaptea se așternuse ca o umbră totalitară peste întreaga zonă și nu se mai auzea nimic în jur, era o liniște îngrozitoare ce părea că prevestește o nenorocire, ca o moarte plutind în aer, pe care nimic n-o mai poate opri să-și ducă la bun sfârșit misiunea.

Piatra din Lună

I se spunea Mihai, deși numele lui avea parcă o rezonanță mai apropiată de adevărul absolut. A plecat înspre nimicul din gândul său, înspre marea cea mare, înspre lumea de dincolo de lume. Era acum în pragul de sus al disperării. Era acum acolo deși încă n-a plecat la propriu nicăieri. Mihai a îmbrăcat nebunia și s-a deghizat în propovăduitorul propriei nefericiri, fosta lui mare iubire s-a aruncat cu trup și suflet în hăurile nimicitoare ale dorinței de preamărire. Eul din sine a plecat pe un drum fără de întoarcere.

Își aducea aminte cum fugea de acasă pe dealul cel mare de peste calea ferată – întovărășindu-se cu dulăul din bătătură, Ursache, un ciobănesc de toată frumusețea, negricios ca un urs caucazian și morocănos precum un bunic în zilele lui bune. Dar mereu alături. Aproapele. Ajungea la piatra din lună, pe vârfuri, acolo unde numai cunoscătorii puteau să poposească în drumul lor spre absolut. Era aproape deasupra lumii ca în visele lui colorate dinaintea Crăciunului. Era acolo doar el cu sine și cu dulăul nedespărțit. Când lumina se îndrepta către cealaltă parte de lume, începea marea aventură. Mâinile pipăiau scoarța copacului unde atârnase altădată întreaga magie a prăbușirii. Era acolo. Atingerile acelea mistice îi provocau senzații de neînchipuit. Trupul copacului se deschidea la îmbrățișarea lui ca o ușă spre cer cu zumzet de insecte orchestrând muzici numai de el auzite. Era stăpânul absolut al scoarței copacului, al dimensiunii ancestrale, al macrocosmosului din microcosmos, al eului rătăcitor. Era cu mult mai aproape de absolut decât și-ar fi putut vreodată imagina. Starea de lucruri. Starea de fapt. Tranzbordarea.

Când a decis că trebuie să plece, nu s-a gândit nicio clipă la urmări. Era conștient că nu mai trebuie să se complacă în suferințe inutile. În suferințele după o iubire absurdă. Iubirea care l-a trădat. Fusese încorsetat în brațele nepotolite ale unei umbre abandonate pe ulița de la marginea unui sat. Monumentul care l-a făcut să-și piardă capul în definitivul uitării. Era omul fără cap. Ființa decapitată pentru care soarele nu mai răsărea de după dealuri, ci chiar din ochii tulburați ai unei iubiri nefericite. Abandonase ființa și starea de android. Era acum patrupedul închis în cușca neputinței. Era subjugatul unui infern controlat de cea pe care o credea zeița luminii, a iubirii, dominând ulița satului de la poalele munților.

A deschis ușa cafenelei de pe strada îngustă și a urcat scările șovăitor, parcă avea o presimțire sumbră. Deși nu el mergea, ci pașii lui îl purtau într-un sens numai de ei știut. Își căuta un loc. Își căuta locul în care putea să-și bea liniștit ceaiul. Locul relaxării. I-a văzut împreună la masa din colț, ochi în ochi, cu buzele aproape unite, cu mâinile împreunate într-un dans al dorinței nestrunite, a simțit că pământul de sub picioare se transformă în limbi de foc. Devenise cenușă. Și ceea ce era și mai cumplit: niciun vânt nu se încumeta să îl împrăștie de acolo, să îl azvârle în cele patru zări. Cenușă nemișcată.

La piatra din lună vorbea o limbă neînțeleasă. Rostea cu voce tare cuvinte pe care numai scoarța copacului le înțelegea. Era forma nedeslușită a unui ritual antic. Modul prin care abandona formele fără fond în căutarea absolutului. Trupul copacului devenea trupul său și din el plecau într-o călătorie nemaipomenită perechi de îndrăgostiți îmbrățișați într-o lumină eternă. Când simțea atingerea ca pe o vibrație de nedescris era deja în trupul copacului. Prin venele lui începeau venele copacului să circule. Prin frunzele lui, epiderma sa se transforma în rouă. Prin seva lui, neuronii săi se scăldau ca într-un ocean sângeriu. Era acolo ca și cum rădăcinile lui ar fi crescut din trupul acestui arbore țâșnit din piatra aceea albă înfiptă pe vârful muntelui din timpuri imemoriale. Piatra din lună îi spuneau localnicii rătăciți secular. Piatra din lună care te ducea în lumea de dincolo de lume.

Rămăseseră înțepeniți la masa din colț. Nu se așteptau deloc la această apariție. Mâinile ei albe, marmoreice, altădată nemișcate, începeau să tremure și ochii ei se dilatau precum un melc ieșit la vânătoare după prima ploaie de primăvară. Ea nu mai părea lipsită de viață ca altădată. Părea straniu de vie. Fața lui, tumefiată, alunecând prin ungherele unei încăperi devenite deja prea strâmtă. Niște urlete se alungeau peste mese și clienții pluteau pe deasupra întâmplării. Prin Mihai răbufneau toate suferințele omului decor. Secundele păreau milenii, clipele deveneau pietre de moară atârnate la gâtul clownului nedorit.

Pe coasta ungurului cu nume românesc alerga uneori să o îmbrățișeze pe cea nemișcată, era în prispa casei unde mulțimi de nevinovați, miniaturi arhaice, obiecte manufacturate ale poftelor sexuale nesăbuite, frați, surori, măcelăreau niște așteptări paternale cu iz de maltratare pentru care mai târziu chiar el avea să fie acuzat. Era scuza perfectă pentru deturnarea unei iluzii. Orb, orbecăind printre promisiunile unei dorințe „până când moartea ne va despărți”. Abandonat, abandonându-și trecutul și viitorul, trăind într-un prezent numai și numai al ei, nemișcat, cu dorințe de preamărire.  Primele atingeri, primele sentimente îngropate în cenușa uitării, primele șoapte transformate în fluturi, primele îmbrățișări fără sfârșit. Era în al nouălea și ultim cer, pradă poftei celuilalt, transformat într-o legumă carnivoră devorându-și propriile neputințe. Secole trăind în cea mai teribilă minciună a unei iubiri inexistente. Milenii rupte din existență doar pentru satisfacerea unor pofte nesătule și nesăbuite. Însă nu avea niciun fel de scuză. Nesăbuitul cel mai mare era chiar el.  

2 Comments

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. PROZA”