/

Poeme tematice

267 vizualizări
Citiți în 7 de minute
1

O lumină de candelă străbate toate poemele Monicăi Pillat. Chiar și peisajele lumești – fie de artă, fie de natură – sînt conturate cu un fel de pietate care transformă descripția în laudă și adună piesele într-o discretă cîntare a creațiunii. Confesiunile, la rîndul lor, sînt atît de sfioase încît par ieșite dintr-un fond de evlavie, nu doar de reticență. Ce-i drept, partitura principală de stări, deși nu lipsesc nici notele elegiace sau doar nostalgice, ține de insinuanța iluminărilor și de frăgezimea epifaniilor abia întrevăzute, dar intens trăite. E un ritm de binecuvîntare care susține elanul acestei poezii timide în reculegere, dar învăpăiată în mărturisiri. Clipa de grație în revărsare e, de fapt, tema mereu reluată a simfoniei discrete la care lucrează Monica Pillat, tema lor regentă. Din aceste momente a ales acum Monica Pillat un volum tematic, o mică antologie  (cu destule inedite) elegant artizanată și decorată cu detalii din acuarela Nașterea Domnului a Mariei Pillat-Brateș – Colinde și daruri de veghe (Editura Spandugino, 2023). E abia un libricino configurat pe algoritmul Crăciunului și pe – parțial – modelul colindei „profane”, după cum ne spune prefața Vioricăi Nișcov.

Firește că de o poezie a miracolului și a epifaniei lui e vorba și în poziție centrală (un fel de poziție centrală difuză) stau poemele marianice. Dar, oricît de riguros tematic ar fi fost alese poemele, ele se desfășoară pe o claviatură amplă de stări în care gradația iluminării merge de la simpla boare divină la violența copleșitoare a prezenței. Iluminarea e uneori atît de intensă încît se transformă în panică sacră, precum în Psalm: „Prea mult, prea larg e tot ce-mi dărui,/ De-atîta bine mă cutremur,/ Nici nu mai știu cum să mă apăr;/ Iubirea Ta vine ca marea,/ De pretutindeni să îmi smulgă/ Ultima stîncă de sub talpă,/ Lumina stă să mă sfîșie” etc. De regulă însă prezența divină se manifestă ca grație de-a dreptul materializată, dar fără violența cutremurului: „O adiere de departe/ Mi se apropie de obraz/ Și o iubire fără nume/ Vine ca ploaia din înalt.// Ce se aude nu sunt șoapte/ Bătînd în suflet ca-ntr-un geam,/ Ci picături de îngeri care/ Îl răspîndesc pe Dumnezeu” (Adiere). Nu poate lipsi din claviatură nota de invocare, spaima de părăsire și rătăcire: „Deschide poarta, Doamne,/ Mi-e frig, sunt rătăcită,/ Ia-mă la Tine-n suflet/ Și ține-mă aproape,/ De-atît amar de vreme,/ N-am mai simțit lumină” etc. (Deschide…). Dar nu din dramatica credinței trăiește poezia Monicăi Pillat, ci din grația ei revărsată deopotrivă peste lume și peste poetă: „Din corul fulgilor de nea/ Care veneau la colindat,/ Ieși un înger cristalin/ Și se lăsă pe mîna mea.// Părea un fluture desprins/ Din luminișul altui timp,/ De care-abia îmi aminteam.// A stat cu mine pînă cînd/ Am devenit numai văzduh/ Și-apoi lăuntric a zburat” (Tainic). La dialectica acestor zboruri – și prezențe – „lăuntrice” e atentă cu deosebire Monica Pillat și la procesele de diafanizare/spiritualizare produse de ele. Nu însă fără a vedea și ce se întîmplă pe-afară: „Pe cer trece o Stea călăuzind,/ Lumea se uită însă pe mobil/ Ori la vitrinele cu cozonaci” etc. (La colindat). Monica Pillat n-are însă ochiul neîndurător pentru decăderea lumii și nu se exersează în reproșuri sau pamflete. În sufletul ei e mereu un zumzet divin și din lucrarea lui rezultă, inevitabil, un presepio: „Pictez întîi, deasupra, Steaua/ Și lemnul se preface-n cer,/ Mai jos – un staul unde Maica,/ Lîngă un bou și un asin,/ Ia-n brațe Pruncul. La o parte,/ Stă Iosif, cel îngîndurat, și pe peretele din dreapta,/ Văd vîlvătaia unui înger;/ De-afară, simt cum se apropie/ Să bată-n ușă trei păstori/ Și o lumină le deschide” etc. (Icoană pe lemn). Clipei de grație îi face, de regulă, Monica Pillat, portretul (aici după un decalc blagian): „E-atîta liniște în mine,/ Că îl aud pe Dumnezeu/ Cum se oprește să respire/ În tinda sufletului meu” etc. (Liniște). Calendarul acestor clipe e, de fapt, cuprinsul volumului de acum, calendar focalizat pe miracolul Nașterii și pe iradianța luminoasă a Crăciunului.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

1 Comment

  1. Cu sfială și oarecare inhibiție te apropii de un asemenea tip de lirică, propus de către Monica Pillat. Este o trăire extatică, împărtășită poetic. Pare inactuală, fiindcă actualitatea e ținută mereu de lucruri superflue, însă chiar și ateul ori agnosticul află într-o astfel de exprimare căi alternative de înțelegere a vieții, a faptului de a trăi. Nimeni nu trebuie să convingă pe nimeni. Nici nu prea e posibil. Dar vitalitatea și frumusețea nu au panaș ideologic sau teoretic: un suflet curat mărturisește preaplinul său, iar acest act e dincolo de istorie, deși nu o poate ocoli, istoria e undeva în fundal. Contururile oamenilor și ale lucrurilor se estompează liniștitor, pentru că misterul a ceea ce e peste noi cunoaște în Monica Pillat un difuzor de bun augur: poeta dă glas unor vibrații, unor trăiri asupra cărora contingentul nu are nicio putere.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Carnete critice”