Măcar 5 albume cu care mi-am ținut în frâu anxietatea din jumătatea de an electorală

Pentru că a venit descătușarea din 18 mai 2025 (chiar dacă tu citești acest text la ceva timp după, tot vei înțelege referința), îmi permit să îți ofer acces la un mic secret din culisele rubricii Discografic. Am acumulat peste 20 de texte (în principal interviuri, recenzii și analize mai ample) din 2022 și până astăzi, de când am început să colaborez cu Revista de cultură Familia. Și sunt două lucruri de care mi-am dat seama în acest interval, una exterioară și una care ține de ființa mea lăuntrică și intimă. Prima dintre ele se referă la faptul că se scrie destul de puțin în limba română despre muzicile de nișă pe care le abordez eu și nu de puține ori textele mele rămân singurele referitoare la un album sau la altul. A doua are legătură cu faptul că rubrica mea, Discografic, acoperă mai puțin de 5% din materialele la care aș vrea să mă refer în cele 365 de zile ale unui an.  Ceea ce mă liniștește însă este faptul că fiecare nou text reprezintă o reconectare cu un univers eclectic, în care îmi permit să-l las să zburde pe cel mai autentic eu.

Revenind la micul secret, țin să menționez că îți va fi mai ușor să ajungi la el din versiunea online, deoarece nu știu cum funcționează linkurile pe hârtie (câtă poezie în aceste cuvinte). Este vorba de un super-tabel în care mi-am notat cu religiozitate, din 2018 și până astăzi, idei, date și păreri personale despre fiecare album pe care l-am parcurs o dată sau de mai multe ori. Dacă nu știi ce să asculți într-o zi când ești la birou sau în care te relaxezi, poți merge în fișierul meu cu mii de albume. Te poți juca spunând un an și nu număr și astfel alegerea ta va fi aleatorie și presiunea inexistentă. Până acum, am permis accesul la arhiva mea unui număr limitat de oameni, care au dorit neapărat asta.

Deși publică, suita mea de tabeluri a rămas în backstage, pritocind mai degrabă la ce reprezintă pentru mine respectivele proiecte, decât ce ar reprezenta pentru un public din ce în ce mai restrâns fenomenul asociat cu rockul și metalul. Acesta nu trebuie să fie un motiv de întristare, ci mai degrabă un argument pentru a aduce noi și noi adepți în arena muzicilor progresive. Pentru lista mea de albume de mai jos, am mers pe principiul tradițiilor de nuntă, după cum urmează: ceva vechi (David Gilmour – Luck and Strange), ceva nou (Malabriega – Frippada Andaluza), ceva împrumutat (Naxatras – V) și desigur ceva albastru (aici am inclus cele mai recente discuri Leprous – Atonement și Opeth – The Last Will and Testament). Chiar dacă Discograficul meu nu e propriu-zis o comuniune a sunetelor, ci mai degrabă un haos reorganizat, așezarea trupelor care mi-au ținut în frâu anxietatea din jumătatea de an electorală are la bază un ritm la care sper că vei adera și tu.

Naxatras – V (2025)

Povestea de azi începe cu ceva împrumutat, în cazul ăsta V de la Naxatras, un album foarte atmosferic și în același timp oriental, care merită mai multe reascultări (notația din tabel). Cum a ajuns aceasta trupă din Salonic, Grecia în cutia mea cu muzici împrumutate? Printr-o confuzie, desigur. Cineva de pe internet (mână criminală sau necunoscător) a atribuit piesa Army Dreamers a celebrei Kate Bush celor de la Naxatras. Ba mai mult, un fișier de pe YouTube conținea coperta albumului Naxatras din 2015 alături de o versiune instrumentală a piesei artistei originară din Kent, Anglia. Am împrumutat acel fake, însă am mers mai departe cu săpăturile arheologice și am urmărit îndeaproape evoluția Naxatras, până în prezent, la discul V. Am și o piesă preferată pe acest material și o recomand cu căldură: Sand Halo, un construct venit parcă din universul Out of the Blue (1977) al celor de la Electric Light Orchestra. Numai că atuul grecilor, pe care îl exploatează la maximum, este pulsul folk al Heladei, pe care îl regăsim de exemplu în piesa Numenia. Această apropiere de muzica grecească tradițională îi învecinează pe Naxatras cu Villagers of Ioannina City. Totuși, elementul psihedelic trasează destul de clar granița terenului de joacă al Naxatras.

David Gilmour – Luck and Strange (2024)

Ceva vechi, dar mereu de actualitate. Notația din tabel: la prima audiție nu comentez și nici nu punctez. La a doua audiție se leagă firul roșu de ce am auzit pe precedentele discuri ale lui David Gilmour.  Mi-e aproape imposibil să spun chestiuni negative despre orice produs muzical în care se implică britanicul. Chiar dacă Luck and Strange e mai mult o colecție de piese, chiar dacă Between Two Points, raza de soare a discului, e un cover după o formație mult mai puțin cunoscută decât Pink Floyd (The Montgolfier Brothers), chiar dacă am dat inimioare pe Spotify la mai puțin de jumătate din melodiile incluse pe materialul lui Gilmour și chiar dacă Dark and Velvet Nights și Luck and Strange puteau fi în sine un punct de plecare pentru o abordare ceva mai dark-cabaret și în care liricul și epicul să se tolereze și mai ales să se potențeze unul pe altul. Dacă stau bine să mă gândesc, diferența principală pentru mine în a consuma Pink Floyd și apoi David Gilmour în varianta solo apare în dihotomia album/concept versus piese/șlagăre. Voi încheia într-o notă pozitivă acest mic textuleț despre unul dintre zeii mei. Și nu despre el, ci despre fiica lui, Romany, fără a cărei voce aș fi abandonat Luck and Strange, cum am făcut-o cu un an înainte cu The Dark Side of the Moon Redux, mega-dubioșenia lui Roger Waters. În cazul familiei Gilmour, proverbul cu așchia are o conotație pozitivă.

Malabriega – Frippada Andaluza (2025)

Ceva nou în playlistul meu. Trupa asta din Sevilla, despre care nu am citit nimic și despre care nu am niciun element biografic la îndemână, a reușit să-mi dărâme câteva stereotipuri: rockul în spaniolă nu e tocmai fluid și te duce cu gândul la telenovele de Mexic sau Argentina (mai ales dacă ai copilărit în România post-comunistă), nu poți amesteca orice stil cu orice stil (Malabriega combină flamenco și post-rock, iar în Frippada Andaluza (La mar limpia le iese de minune) și mai ales nu mai merge să adaugi o etichetă (să zicem prog) lângă un artist-cult și să-ți construiești propriul univers muzical. Uite că Malabriega reușesc să fie, în 2025, Gipsy Kings de factură progresivă. Cum reușeau și danezii de la Volbeat acum vreo 15 ani să aducă în prim-plan un metal inspirat de muzica lui Elvis Presley. Autenticitatea pământului andaluz se simte cel mai bine în piesa El Duelo, care scapă de hainele complexe și apelează la glasul locului, parcă reciclând în malaxor toate clișeele care ne-au fost servite despre Spania. Scurtul solo de chitară are darul de a lega cele două lumi: cea ancestrală de acest prezent continuu. Malabriega e clar un nume la care voi reveni în lunile și anii următori, având multe elemente în comun cu scandinavii de la Diablo Swing Orchestra, care au testat și ei las aguas calientes pentru a construi muzica prog a anilor acestora.

Opeth – The Last Will and Testament (2024)

Ceva albastru care sondează perioade diferite din istoria suedezilor. Albastru mai mult culoarea decât sentimentul asociat culorii. Opeth are mereu acest atu al metamorfozării și reinventării. Puține trupe prog se pot lăuda cu un salt de potențial și stilistic atât de ascuțit de la un material discografic la altul.  Când pe zona clean, când pe zona growl, când în ambele direcții. În funcție de starea liderului grupului și a compozitorului principal Mikael Åkerfeldt. De multe ori m-am întrebat dacă aș recomanda un album Opeth pentru cineva aflat foarte la început în zona de progressive și de metale în genere. Sau dacă m-aș opri doar la anumite piese sau aș merge în cu totul și cu totul altă direcție. Răspunsul mi s-a cristalizat ascultând pe repeat The Last Will and Testament. Acest disc se așază de minune lângă alte realizări clasice ale muzicienilor din Stockholm: Blackwater Park (2001), Damnation (2003) și Sorceress (2016). The Last Will and Testament e ca un condiment pe care îl presari peste fiecare dintre aceste materiale discografice, care au construit, într-un fel, parcursul curajos al metalului din Scandinavia ultimilor 35 de ani. Åkerfeldt e genul de muzician de la care nu știi exact la ce să te aștepți, dar care nu te dezamăgește niciodată, debordând de o încredere absolut naturală. Albumul din 2024 vine cu atmosferă, schimbări de ritm neașteptate și mai ales cu multe posibile interpretări ale pieselor, care sunt doar numerotate.

Leprous – Melodies of Atonement (2024)

Altceva albastru, mai adânc și mai aproape de o fotografie a tristeții și a neliniștii din dicționarul ilustrat Larousse. Când ai propriul subgen de metal progresiv (neproclamat desigur, norvegienii își văd de drumul lor clar, dar sinuos), fiecare nou material discografic înseamnă o reinventare în interiorul fenomenului. Și asta se tot întâmplă consecvent de la The Congregation (2015) încoace. Malina (2017) a fost invitația la dans dintr-un univers eterogen, în care mirosul florilor e pronunțat, dar Pitfalls te lovește direct în moalele capului, arătându-ți cele mai întunecate trăiri ale individului. Aphelion, copilul (ne)dorit al pandemiei (2021) ne oferă puțină claritate și speranță după ieșirea din abisul doliului și al suferinței. Cu aceste instrumente, lupa din Melodies of Atonement (2024) e cu atât mai greu de manevrat. Nostalgia? Poate. Dorința de a păstra melosul dincolo de complexitate? Bifată cu siguranță pe mai multe piese, cu precădere pe Faceless. Mici solo-uri plăpânde de chitară ici-colo, fără a friza virtuozitatea? Progul evoluează. Și în metal și în rock. Iar Melodies of Atonement ne arată o posibilă cale pentru un viitor în care vocea lui Einar Solberg nu va fi egalată de nicio formă de inteligență artificială. Nu cât voi trăi eu!

Mai vreau albume care să mă stârnească în felul acesta, însă anxietate electorală nu-mi mai trebuie.

Data viitoare vei citi un interviu cu o legendă a rockului românesc. Ghicești cine e?