Viața fără nume. Mainimicul. Multe ar mai fi de spus.
Sunt doar trei titluri din șirul cărților publicate de Ioan Moldovan, deschizând (cu siguranță, pricepere și încredere) și închizând (cu grabă și implacabilă neîndurare) un drum, în aparență drept și neaccidentat. În realitate, cu destule (deși nu întotdeauna vizibile) urcușuri și coborâșuri, cu ocolișuri și imperioase pauze de respirație, de căutare nu a tonului fundamental (găsit încă de la început!), ci a gamei în care să transcrie (asemenea compozitorului copleșit de avalanșa și impetuozitatea sunetelor) variațiile pe o temă dată. Scepticismul privirii și înțelegerea eminamente poetică (prin urmare, mediată sau inter-mediată!) a lumii dinăuntrul și din afara sa amestecă realul cu imaginarul, potențialul cu virtualul, auzitul cu neauzitul într-o manieră ce nu are nimic de a face cu aleatorul, ci cu percepția cvasisimultană a tuturor văzutelor și nevăzutelor. Totul cântă pe și cu aceeași voce, totul se receptează și se retransmite pe aceeași lungime de undă. Nu e o simplă luare în posesie, ci o asumare, când jubilatorie, când anxioasă, când himerică, dar întotdeauna în apropierea/preajma unui real infinit disponibil, dar și provocator. Hipnoza devine posesie și posesia prilej de melancolie, de reverie, de angoasă ori de resemnare,
De aici, poate, și impresia de redundanță a tonului cărților sale, senzația de repetiție cvasiobsesivă a mimicii, a ticurilor/trucurilor, a gesturilor ori a accentelor ascuțite ori circumflexe ale acestora. Doar că nu e vorba de o repetiție mecanică, ci de una premeditată, și nu atât în sensul stilistic propriu-zis, ci în cel pur tehnic/fizic al noțiunii, cel de asigurare a fidelității și percepției corecte a mesajului. De aici și „bacovianismul” imanent (dar fără umorile sumbre ale înaintașului) al poeziei sale, senzația de univers închis, suficient sieși. Altfel spus, senzația covârșitoare de hortus conclusus în care poetul respiră mai degrabă prin niște plămâni aerieni decât prin pungile strâmtorate de rigiditatea, totuși protectoare, a coastelor. Este, să o spunem fără înconjur, semnul distinctiv al marii poezii. Și inconfundabilul ei ethos.
Ioan Moldovan desemnează (numește și circumscrie) o criză perpetuă, descrie un drum și desenează un orizont, plantează livezi, are insomnii, plânge, râde pe sub mustață, se autoamăgește, se resemnează, face „exerciții de transparență”, scrie „tratate de oboseală”. Doar că resemnarea nu e abandon, ci acceptare, nu e adaos, ci esență. Patetismul nu lipsește, dar e subiacent, deoarece gesturile mari suferă de grandilocvență și „pavoazare” circumstanțială, în timp ce ființa lui e liberă, supusă doar inexorabilei mecanici a dificultății de a trăi.
Astfel încât viața fără nume e cea de dincolo de teritoriul sacru (dar nu literă de evanghelie) al cărților, cea care permite ca dezabuzarea să fie senină, cinică, împăcată ori acaparatoare. Iar mainimicul e totul: viața, moartea, eternitatea sau, cum singur o spune, trecerea, nestatornicia: „când ești într-una, vrei să treci în cealaltă/ și, invers, mereu!” (doar două incinte, din volumul Multe ar mai fi de spus, probabil cea mai împlinită dintre toate cărțile maturității sale). El, Mainimicul, permite redundanța, suportă maniera, simulează gravitatea, dar, mai ales, face să rodească ironia și autoironia, „dreptul la pasiune”, iluzia că „Lumea-i culcușul unui iepure alb” unde „zeii se bucură de amintirile involuntare”, unde „de altfel nici moartea nu mai știe inventa nimic” (Exerciții de transparență).
Nu știm mare lucru despre Maitotul pe care, cvasitestamentar, îl prefigurează în ultima carte publicată în timpul vieții, dar avem suficiente motive să credem că el e raza de speranță care înconjoară și întreține supraviețuirea, alege pâlpâirile de încredere din aluviunile cenúșii, cărbunii mărturisitori ai arderii din grămada de vreascuri a mainimicului.
Ultima dată ne-am întâlnit în iulie 2023, alături de alți confrați, poeți, prozatori, critici, din Nordul Transilvaniei, la reuniunea organizată de Episcopul Virgil Bercea la Oradea. Știam prin ce trecuse Ion, era palid, slăbit, dar vizibil bucuros că e acolo.
Nu-mi dau seama dacă era resemnat sau doar mai conștient decât oricând că a „ieșit cu învoire de sus” (vezi Viața proprie, în volumul mai sus citat) și că țese cu circumspectă osârdie pânza de păianjen în care s-au prins, spre a sta alături ori în dezordine amestecate, trecutul, prezentul și viitorul viitorului, adică Neantul.
Fusesem primul său editor, aveam asupra lui, alături de Ion Pop, prefațatorul cărții, și de unii din confrații echinoxiști, un fel de ascendent de frate mai mare, cu sfieli de fiecare parte, dar fără efuziuni și vorbe de complezență. Împărtășeam aceeași pudoare de feciori ce stau, când hora e în toi, pe margine, așteptând nu să fie luați la joc, ci să li se vadă clopul, cămeșa și cioarecii.
Ne-am despărțit fără cuvinte, eu, cu nădejdea că ne vom mai vedea, el privind undeva spre marginile curții Episcopiei, poate spre turnurile bisericii de alături.
Nu departe, aștepta Petronela, pe a cărei față îndelungata veghe și tandră ocrotire așezase o umbră în care speranța se străduia să îndepărteze progresia inevitabilă a resemnării.
