Poet prins asupra faptului

Versurile sunt astea:

„Iarna, iarna

M-a lăsat în lumina lumânării

Vine tânărul ei somoros

Şi zice

Ce scrii, poeme?

Ce pot să scriu? Poeme. E jalnic?

Nuuuu! zice el milos, dar e frig”

                 (Hohoteam în scris)

Şi un alt poem:

„Se deschide uşa şi sunt

văzut scriind aici”

                  (Sperietură)

Ca să nu le scriu eu, am luat textele acestea de pe unde le-am găsit. Le-am găsit gata scrise în cartea Însemnări primitive de Ioan Moldovan (Limes, 2005). Anul apariţiei cărţii e facultativ, poate fi şi 2010 și 2025.

Împortant e că, mai devreme sau mai târziu, poetul e prins în flagrant delict. E prins scriind şi e forţat să recunoască că asta face. Copiii îşi caută tot felul de refugii ca să se joace: pun pături pe spetezele scaunelor și-și fac o căsuță semiobscură, se ascund sub mese sau, la ţară, în podul grajdului. Ei cred că viaţa e imitarea vieţii, iar asta e un mister. Imitarea vieţii se face în spaţii mici, protejate. Poetul crede că imitarea vieţii e viaţa şi asta e un mister. Poemul e şi el un spaţiu mic, iar asta e un mister mare. Poetul nostru scrie: „Iarna, iarna/ M-a lăsat în lumina lumânării”. Nu pune semnul exclamării, căci ar fi frivol să-ţi trădezi bucuria. Ar fi frivol şi periculos. Ca şi cum ai solicita un viol. Noi vom citi astfel: „în sfârşit e frig, în sfârşit s-a luat curentul, sunt izolat: pot oficia”. El nu spune, cum ar fi normal, eminescian: „la lumina lumânării”. El spune: „în lumina lumânării”. Adică înăuntrul luminii lumânării, în globul ei. În „sticla de lampă”, ar scrie Alexandru Vlad.

Nu cred că putem citi din întrebarea „E jalnic?” un sentiment de ruşine. Mai degrabă unul de tristeţe. Un mod de a-i traduce tânărului, Har Domnului!, „somnoros”, buimac, intrat, din greşeală, în lumina lumânării, ca să bea apă, să zicem, ceva pe înţelesul lui, ceva care să nu-i strice somnul. „E jalnic?” e o întrebare de politeţe. O întrebare grijulie. După cum şi partea asta de conversație („Ce pot să scriu? Poeme.”) tot sub semnul tristeţii stă. Aş traduce replica aceasta cam aşa: „Altceva nu ştiu să fac. Sunt un om aproape bătrân şi altceva nu ştiu să fac! M-ai surprins făcând ceea ce fac de o viaţă.” Dacă ar fi lungit discuţia, dacă i-ar fi citit tânărului un vers, unul singur, treaba s-ar fi putut termina prost de tot, cu o ceartă. Exact ca în anecdota cu Ion care vrea să lege coada vacii de grindă, ca să o poată mulge mai comod, iar pe când făcea operaţiunea asta, urcat pe scăunel, îi cad pantalonii. Măria îl surprinde şi îl întreabă (la fel cum îl întreabă tânărul somnoros pe poet): „Ce faci!” „Vreau să fac sex cu vaca, că dacă-ţi spun că vreau să o mulg, nu mă crezi!” răspunde Ion. Spunând însă „Scriu poeme”, scandalul e evitat. Poetul recunoaşte dintru început că face sex. Tânărul cade în capcana politeţii. „Nu e nici un bai, zice el, dar e cam frig!” Şi pleacă. „Boule, tocmai asta vreau!” o fi murmurat poetul printre dinţi, după ce uşa s-a închis.

Iertat să fiu că m-am luat cu vorba! Aproape era să cad şi eu în capcana lui Ioan Moldovan. În fond în primul poem e vorba despre ce e scris, mai grozav, mai nemilos, în cel de-al doilea poem, despre sperietura pe care o trage poetul. E vorba despre zvâcnirea aceea incontrolabilă şi extrem de neplăcută a întregului tău corp, despre spaima scurtă, de o secundă.

(Pentru deliciul celor care preferă o lectură din poezia lui Ioan Moldovan cu uneltele criminalistului, le sugerez să adauge la primul poem versul „O s-o scriu şi-o s-o stric”. Asta spune clar că totuşi e vorba de o infracţiune! Lectura aceasta e pur facultativă, cum se spune la şcoală, e „suplimentară”).

Revenind, în poemul al doilea, preferatul meu, sperietura e pură. Aici nu mai avem de-a face cu un jurnal de situaţii neplăcute, cu povestiri de groază. Uşa nu s-a deschis, ca în primul poem. Aici „uşa se deschide”. Asta înseamnă că se deschide neîncetat. Poetul nu spune, de exemplu, că „uşa se deschide când ţi-e lumea mai dragă”. Aici „când ţi-e lumea mai dragă” nu există. Aici întreruperea e continuă. Şi, drept urmare, neplăcerea despre care vorbeam mai sus, zvâcnetul acela dureros, e neîntreruptă. Nici măcar nu există un personaj pe care să-l trimiţi la plimbare, mai mult sau mai puţin politicos. Aici „elementul surpriză” se transformă în „elementul supraveghere”. Aici e iadul. Ioan Moldovan nu scrie „sunt surprins”, ci „sunt văzut”. E un prezent continuu, o vedere de care nu scapi, ca de râie. Un verb fără nasturi la timp. Care e urmat de un altul, tot descheiat la nasturi, un verb ce scrâşneşte ca o roată de car împiedicată cu lanţul, pe un drum pietruit: „scriind”.

Cu asta însă nu am ajuns la cordul poemului. Grozăvia sperieturii stă în „aici”. Unde „aici”, în bucătărie, la cârciumă, în parc, la bibliotecă? Poetul ne lasă cu buzele umflate, mofluzi. Adică nu ne dă şanse să zburdăm: „aici” nu poate însemna decât „aici şi acum”. Adică, adică în cartea şi în poemul pe care tocmai îl ai sub ochi. Poemul tocmai se scrie, sub ochii tăi. Iar tu, ca un nesimţit, sperii poetul!

Gata, mă opresc! Cred că cineva a deschis ușa.