Pornind de la Arta răbdării din 1993, a patra sa carte, Ioan Moldovan amestecă printre poeme așa-numite „proze” (cele mai multe „scurte proze”). Se constituie astfel o linie marcată de-a lungul volumelor, destul de consistentă pentru a face față, dacă s-ar extrage, unui volum autonom. Nu e o practică de excepție, căci mai există cîteva cicluri împrăștiate, dar care se adună sub același titlu: Dragă, Poem fiscal.Ar mai putea fi și altele (de pildă, pastel), numai că titlurile poemelor sînt, pentru această specie, diferite de la poem la poem. M-a scandalizat puțin inserția acestor „proze” (care, firește,-s tot poeme), mai ales văzînd consecvența și recurența cu care titlul e utilizat (deși sînt și volume, apărute după Arta…, care nu cuprind și „proze”), ceea ce sugerează o diferență punctată anume. Cînd am mai scris despre poezia lui Moldovan n-am dat prea mare atenție acestei consecvențe și nu m-am prea străduit să-i văd criteriul de discriminare. Dar cum în poezie nu există gesturi imotivate, mă gîndesc acum că ar fi trebuit s-o fac, pentru că e o marcă prea ostentativ frecventă.
Ce-i drept, aparte unele titluri date după formula clasică – adică adecvate la sensul poeziei ori strict descriptive –, Moldovan a folosit mai degrabă o tehnică ironică de botez, un indicator menit să înșele mai degrabă decît să îndrume. Titlurile sînt manifest conduse spre umilitate, spre insignifianță chiar; pînă și atunci cînd ele folosesc un vers – ori un fragment de vers – , îl aleg pe cel mai „minimalist”, ca ipoteză modestă și cît mai prozaică. Sugestiile care pot veni din titluri sînt toate minimalizante, ca și cum ar compromite din start orice elan de construcție ori semnificare. În orice caz, ele sugerează că nu trebuie să te aștepți la mari fapte lirice și la mari vitejii simbolice ori expresive, ci doar la un fel de mărunțișuri fără mare rost. Dacă se-ntîmplă, cum de regulă, o convertire a acestei situații compromise într-un canon existențial, operația trebuie considerată fortuită mai degrabă decît asumat subversivă. Sensurile grele și pregnanța vizionară trebuie să pară accidentale, nu programatice. „Scurtă proză” nu e, în acest sens, decît maxima devalorizare a poemului, motivată doar de grafica „prozastică” (cel puțin în aparență). E un titlu redundant, care califică doar ceea ce e evident formal, grafic. E genul de titluri folosit de Mircea Ivănescu pentru volumele lui, total irelevante și ofensator tautologice. Titluri inutile, de nu de-a dreptul depreciative. Firește, e o poetică de mistificare, coerentă cu mitologia „mainimicului” plasată în centrul viziunii ca sentiment existențial.
Dar dincolo de această bravadă perversă a umilinței mai sînt și alte lucruri care justifică prezentarea poemelor ca „proze” – adică un fel de literatură care nici nu poate năzui la demnitate poetică. Unul dintre ele e intensificarea, precipitarea epică din spațiul lor. Un epos al umilelor e prezent mereu în poemele lui Moldovan, ca și turnura oralistă, colocvială, alături de rezoluția prozastică a dicțiunii. Orice reverie, orice nostalgie și orice lehamite cotidiană se desfășoară la el pe o snoavă, pe un incident, de preferință cît mai banal. Imaginația pare a avea nevoie de un scenariu – și el cît mai irelevant. Dar pe grila acestor fapte diverse se deconspiră regulat un mecanism metanoic, unul care mută „povestirea” în consistența unei stări și snoava în partitură vizionară. Nu e decît o diferență de grad între „epica” „prozelor” și cea a poeziilor „propriu-zise”. Notațiile din „poezii” devin în „proze” rapoarte de întîmplări. Cele mai multe „proze” sînt reveleuri onirice, devoalate cu ritmul incoerent al viselor reale și făcîndu-și astfel drum spre un fel de suprarealism. Sînt reportaje onirice făcute de la fața locului, relatări în direct, nu prin exerciții anamnetice. Cum s-ar zice, curate „transcrieri”: „În fața cinematografului Victoria din Cluj e lume multă. Mă întîlnesc cu două doamne care împing împreună un cărucior în care doarme un copilaș dulce. Privindu-le părul despletit, sunt aproape sigur că în tinerețe fuseseră blonde. Acum aveau și ochelari și pistrui, și poate le știam de pe vremea liceului. Nu mi-ați fost colege? Sigur că nu, că eu am făcut liceul într-o clasă de băieți. În fine, de undeva, de cîndva, le știam. Nu-i vreme de amintiri. Văd coada unui avion uriaș în prăbușire explodînd, văd un tren printre blocuri săltînd de pe șine – prăpăd! O regăsesc pe Beatrice, o iau de mînă, îi strig pe unde să ne furișăm de-acolo ca să nu ne cadă-n cap scînduri, grinzi de metal, văzduhul de pucioasă” etc. (scurtă proză, din Multe ar mai fi de spus). Montajul de secvențe pare strict reconstitutiv, dialectica are ritmul imprevizibil al onirismului, dar în acest peisaj se strecoară – și se strecoară regulat – fie obsesii livrești – Beatrice, Cătălina, Doamna Maria, docta puella –, fie notații care transgresează gramatica onirică și mută reportajul în coșmar existențial infernal (cum face aici „văzduhul de pucioasă”). Pe cît par de autentice, pe atît, de fapt, visele lui Moldovan devin pragul unei viziuni. Ele nu se dezic, oricît de voluntară ar fi sintaxa incoerenței, de unele rituri tipice lui Moldovan: aluzia livrescă prin care notația cotidiană invocă un peisaj de semnificații consacrat ori, putînd fi simultane, un salt imaginativ din descriptiv în fantasmatic. Visele sînt intens filmice, alăturînd cu repeziciune cadru după cadru, dar totdeauna e undeva – parcă aruncată întîmplător – o cheie care mută filmul în parabolă. Moldovan a fost un maestru al transgresiunilor de registru, putînd trece printr-o fentă din ironie în depresie și de pe o strună destinsă, cu umor implicit, pe una fatală. Imaginația lui are, pe de o parte, elanul concretelor, dar simultan și pe cel al referințelor (ca exemplu, din ***, Azi:„urcăm apoi o scară și la capătul ei se deschide un drum ud pe o costișă pietroasă asemenea celei din Vaslui: lut uscat, rădăcini de salcîmi smulși, fărîmițate de timp și de geruri anterioare”). Desigur că gramatica mai tuturor acestor piese onirice e una coșmarescă și nu lipsește de niciunde un algoritm infernal și o prezență teriomorfă. „Prozele” sînt, la Moldovan, un registru de rezervă în care, sub forma unor spectacole onirice, obsesiile thanatice sînt lăsate libere, fără nici o gardă de domesticire, cum se întîmplă în restul poemelor. În vreme ce-n restul poemelor angoasele, panica și obsesiile par doar a se furișa, a se insinua din neatenția autorului, care le scapă printre rînduri, în „proze” ele au drum liber, căci aici e vorba de un discurs din pornire cu grad definitoriu de alienare. E discursul „altuia”, înregistrat de un scrib. „Prozele” ar merita adunate într-un volum aparte, căci așa și-ar dovedi și mai clar relevanța.
