„Și deodată lumina zeloasă/ a cărei cenușă sunt”
Recitind opera poetică a lui Ioan Moldovan, am avut impresia, nu de puține ori, că poezia devine o imersiune într-o realitate stranie, ale cărei coduri le accesăm gradual, cu teama că am putea rata ceva esențial. La relectură, poezia capătă o expresivitate aparte, demonstrând nu doar unicitatea universului liric, ci și limpezimi nebănuite.
În volumul Multe ar mai fi de spus (Cartea Românească, 2019) sunt nenumărate versuri a căror imponderabilitate se împletește firesc cu liniile de forță ale poemelor. Efectul este că ne simțim adesea intimidați de fermitatea unor adevăruri personale care derivă tocmai din asumarea fragilității: „Și deodată lumina zeloasă/ a cărei cenușă sunt” (poemul lumina zeloasă) sau „Atâta pustietate fără folos/ Atâta întrupare a trupului întunecos/ încât tăcând adaug doar bătăi de palme/ bătăilor de vânt din mările sferice” (p. 8) (poemul stingerea). În alte texte, sunt transparente referințele culturale, sudându-se pe coloana vertebrală a poemului, transformându-l în scurtă proză și dându-i coeziunea unei narațiuni (auto)biografice și (auto)ironice: „Nu-i vreme de amintiri. Văd coada unui avion uriaș în prăbușire explodând, văd un tren printre blocuri săltând de pe șine – prăpăd! O regăsesc pe Beatrice, o iau de mână, îi strig pe unde să ne furișăm de-acolo ca să nu ne cadă-n cap scânduri, grinzi de metal, văzduhul de pucioasă. Nu mai găseam – nici noi – drumul spre casă.” (p. 12). Precauția, autocenzura, „insuportabila ușurătate a ființei”, micile drame ale fiecărei zile sunt pârghiile spre o lume reformată permanent. Numai prietenii, „bizarele îndeletniciri” ori întâmplările anodine dau credibilitate unei vieți trăite „au fur et à mesure”, ca, de pildă, în poemul postscris: „Trebuie să fiu mai precaut/ când repet în viață că-s viu// Nici nu știu ce să deschid mai întâi –/ caietul de Griji, caietul de Nepăsări/ și-i de-abia șapte dimineața/ Colo mai spre seară/ voi uita cu plăcere bizarele mele îndeletnici/ ce-mi lasă o ultimă rouă pe față// Cocoșii tocmai ies din ogrăzi/ și pier prin aceleași secole vechi/ din Oradea. Ei sunt singurii clopoței/ care – tinga-tinga! – îmi mai sună-n urechi” (p. 17). Singura certitudine e „mainimicul”, însoțitor cuminte de drum, metaforă a simplității și a regăsirii de sine. În poemul știu că nu mai e mult, înțelepciunea de „a trăi” este ritmată de tensiunea fiecărei clipe, ca o promisiune a sfârșitului: „Știu că nu mai e mult și știu că habar n-am cât mai e/ Sunt știutorul de mainimic/ Sunt un băiat de treabă deja bătrân/ Nepoții mei surâd/ Nici măcar nu le știu numele și nu mă miră când râd de-a binelea ei de mine/ La noapte pe cer vor fi stele organizate/ constelații de lapte, cârcei de praf, săgetători, cazemate/ Practic, aici, când tușești, te-apucă gânditul la rele/ El, de dincolo, ne ajută cât poate –/ Cum să mai numești moartea moarte?” (p. 20)
În altă ordine de idei, terasa „La Maricica” pare un topos al fericirii atemporale. Cum nu există restricții, nici întristare, „aici pe terasa La Maricica/ Oare nu te cuprinde și pe tine rușinea și frica/ scrise deja de atâția petrecăreți/ în limba Aihao cu Gel Ink Pen, pe masă, pe halbe, pe pereți/ în praful de cărămizi străvechi udat de pisici și motani/ printre urzici, rostopască, bâtlani/ ca pe o pagină ruptă din Atlasul Peren?” (p. 39, poemul pe terasa La Maricica). Într-un alt poem, interogațiile retorice referitoare la devenirea inerentă, la regresia metafizică sunt decelabile în secvențele de simfonie redate într-un tempo însuflețit, vioi și vesel, cum e scherzo: „Doamne, copilul de acolo pierdut în pietriș sunt oare eu? Bine/ ar fi! Însă îi pun pe creștet, pe fontanelă, și se ridică/ doar un fel de praf” (p. 43).Metafora morții, această „Doamnă Atroce”, de fapt, singura realitate a ficțiunii de a trăi, este țesută în inima multor poeme ale lui Ioan Moldovan: „Cu dinții ăștia îndoliați/ cu gingiile astea înmuiate de folosință/ mă prezint eu în fața ta, Doamnă Atroce, și/ mormăi: nu-nu-nu// Nici vieți visate/ nici morți trăite n-am petrecut/ Numai în afară mi-am aruncat privirile/ și încă niciodată în viitorul trecut” (p. 46, poemul cu dinții).
Odată cu volumul Arta răbdării (Dacia, 1993), Ioan Moldovan rescrie istoria personală a poeziei: „De la coadă la cap/ de la iluzia cozii la umbra țestei/ proza foarte scurtă/ a așa-zisului-poem” (p. 5, poemul Acum pe când). Răbdarea este o artă, iar „noi suntem grătărelul mainimicului/ noi nu cântăm, nu petrecem, nu ne înțelegem/ Nu presărăm cenușă în urmă, nici nu plângem/ stăm în tufa de sânger și ascultăm norul căzând, atât/ nu îndrăznim să întoarcem oglinda și să-i rupem vegetațiile/ sporovăitoare/ Fum doar, fum bolnav, fum de iarbă de mare, fum de apă/ nisip și fum, sare și fum, apă/ gândind ceva confuz sub cerul siniliu/ Ascunși în tufa de sânger suntem lamentația, prin excelență/ nu vine îngerul, nu vine umbra lui, nu vine diavolul// Hai la culcare, vite de povară, atelaj mincinos/ lumină crudă și inutilă” (pp. 8-9, poemul O duminică de peste an). O astfel de lume nu e lipsită de senzualitatea ori de opulența prezentului: „Și-n clipa aceea vine în pragul odăii îngerița/ cu șoldurile inutile, cu sânii autarhici, cu/ mormăitul unei mohorâte repulsii/ Aruncă trufașă cenușa, deschide sertare, deșartă/ mainimicul/ notează-n condicuță starea de fapt” (p. 17, poemul Scurtă proză).
Fragilitatea naturii, asumată de poetul optzecist ca parte integrantă din propria fragilitate, este dublată de înțelegerea empatică, nefalsificată a celor mai dureroase observații, ca în Scurtă proză: „Pițigoii suie din copilărie, de-acolo, se-agață,/ alunecă în zăpadă/ Poți scrie pe el cuvintele tribului, unu, două/ acum ridicole/ sub cerul supt” (p. 22) sau ca în poemul O după-amiază: „Peste umărul tău se întinde degetul mainimicului/ și se hrănește” (p. 23) ori ca în Scrisoare: „O să mă culc/ și soarele o să curgă pe oasele mele” (p. 46). Încet-încet, se insinuează „mainimicul”, sumă a celor mai intense temeri, fiindcă „sub ochii feerici ai mainimicului/ bombându-se în întunericul de dimineață” (p. 50), devenim complicii unei ecuații existențiale ce se complică pe măsură ce privirea conștiinței artistice se obiectivează: „Uitând nișele calde ale conviețuirii cu mainimicul/ subiectul urcă scara, ajunge, sună/ Îi deschide docta puella – mică și vânătă. «S-o îmbrac/ să fiu tandru, s-o iau în brațe cu grijă, s-o/ dezmierd, dar să nu/ mă pătez pe degete»” (p. 53, poemul Scurtă proză).
Poetul optzecist surprinde în preambulul volumului Celălalt pește (Paralela 45, 2005) o definiție personală a „mainimicului”: „Mainimicul este o vorbă, poate nu foarte originală, dar care a venit și revenit de multă vreme sub stil și în pagină, cu un soi de orgoliu emblematic, asupra căruia m-am ferit să stărui cu minte analitică, pentru că, încă o dată, poezia, acolo și atunci când apare, când se arată la față, nu are nevoie de gărzi de corp și de consilieri personali, necum de conferințe și comunicate de presă. Ori de introduceri. Ea fiind, în fapt, adevărata introducere, un fel de desprindere. Un fel de moarte în lucrare și care se numește viață.” (Celălalt pește și mainimicul, un soi de introducere la volum). Cu alte cuvinte, un astfel de concept cuprinde diverse semnificații, suprapuse peste harta personală a poeziei: „Mainimicul nu este nici nimicul (un imperiu pentru care spiritul meu nu are dotările necesare și nici măcar viza de intrare ca, pentru un excurs, o excursie), nici plenitudinea absolută, el fiind mai degrabă numele celălalt al vieții ce ni s-a dat – clipa cea repede […]. Mainimicul este și el rezultatul unei decompoziții pe care nu eu o orchestrez, nu eu o dirijez, ci doar o interpretez și-i caut un sens. Încerc să prind în gramatica limbajului dat o «tranzitivitate agramaticală», o tranziție a existentului.” Pe lângă îmbogățirea cu noi semnificații a termenului, „mainimicul” integrează (auto)ironie, o complicitate permanentă cu cititorul, preocuparea față de cotidianul problematic, privirile furtive, angoasa față de necunoscut: „celălalt pește zodiacal a revenit în ghiol/ face lungi liste de obligațiuni/ dar cu mare sfială rostește pronumele eu” (p. 20, Post-festum). Într-un alt poem (Pregătirile, pregătirile) regăsim „Liste după liste cu mainimicul care fumegă și el ca viața/ Lacrimile și, mai nou, fericirile/ duse pe copcă de gheață/ Dinții care se prăpădesc și-ți lasă puțin nisip în gură/ ca o patrie înfricoșată/ muzicile fiilor de neîncăput în coșul pieptului bătrân/ de mamă ori de tată/ și pregătirile, pregătirile/ tăind firele, albind privirile/ albind privirile” (p. 23). În alte texte, transpare o lehamite față de sine, tradusă prin indiferența față de ceea ce se întâmplă împrejur și prin lărgirea sensurilor „mainimicului”: „eu sunt sătul// de mine însumi și docta puella s-a săturat// acum într-o fragedă absență/ trufașă totuși nimicitoare// ca aurul îngrășat cu mainimic” (p. 43, Simeon de Persia și cei împreună cu el) ori printr-o plutire iluzorie, prin acrobații bizare: „Treaz inutil treaz scâncind/ În zeama sărată a/ mainimicului” (p. 56, Lamento).
Multe texte poetice ale lui Ioan Moldovan deschid calea spre o călătorie catabasică, infernală. Ca Orfeu ori asemenea lui Dante în căutarea lui Beatrice, și poetul optzecist pornește, aproape inconștient, dar senin, în „marea călătorie”: „Cobor tot cobor în mlaștina brună/ la mijloc de care sub vântul demenței/ se clatină dintele bolnav al Mumei Letale” (p. 59, Tricicleta de noapte). Resort ontologic, „mainimicul” dublează viața trăită, nu dorită, o interoghează și o „împarte” numai cu posesorii de drept ai acestei „averi”: „Numai oameni care știu despre oameni/ au informații sunt informați/ pe când eu și mainimicul ne înțelegem bine ne împărțim averea// ca niște frați” (p. 61, Tertip).
E o lumină alien în multe dintre versurile lui Ioan Moldovan, o acumulare de emoții, de stări contradictorii, de eșecuri al căror contur se sparge în tot atâtea antinomii câte „fețe” schimbă poezia – uneori vindecătoare, alteori răvășitoare. Fiindcă „mainimicul” guvernează o lume scindată de zvonuri, acaparată de futilitățile fiecărei zile, ca și cum interesul pentru prezent devine mantră, cetate apotropaică în care nu se intră decât cunoscând „codurile” potrivite. Poezia lui Ioan Moldovan este un minunat palimpsest de emoții și de tensiuni, scurtcircuitate de căutarea permanentă a sinelui, dar și a celuilalt, fie că este prietenul nemaivăzut de multă vreme, fie că este cititorul ori neantul. În microuniversurile „mainimicului”, regăsim o „frățietate”, o înțelegere firească, solidară a prieteniei, a umanității, dar și a prudenței, a iubirii ori a durerilor ascunse.
