1. Cum s-a conturat ideea romanului Silex?
Silex a crescut în mine de-a lungul mai multor ani. Nu știu care a fost momentul când câteva idei au format acel blastocist din care se dezvoltă povestirile și romanele. Uneori nu ești conștient că porți o anumită carte în tine, dar aceasta e acolo, se mărește, absoarbe nutrienți, capătă formă. E o carte atipică, pe care, odată recunoscută ca entitate, mi-am dorit mult s-o scriu, însă vreme îndelungată mi-am zis că nu este momentul ei. Până la un punct, când am simțit nevoia imperioasă de a o așterne pe hârtie, singura modalitate prin care pot aduce ceva pe lume. Mi-am dorit mult s-o scriu, dar nu mă gândeam c-o voi publica atât de repede, căci îmi părea genul de carte la care aș fi putut scrie ani mulți, poate toată viața.
E posibil ca Silex să se fi născut dintr-o fobie.
A trecut timpul, manuscrisul a tot crescut și, când am constatat cu surprindere că ajunsesem la trei sute de pagini, l-am citit și mi-am dat seama că acesta își unise firele, căpătase rotunjime, devenise, dacă vreți, un ouroboros. Mi-a părut că era deja întreaga zare oglindită caleidoscopic într-un strop. I-aș fi făcut un deserviciu dacă aș fi adăugat ceva. Multe, multe pagini au rămas astfel nescrise. Așa cum Cabré a spus despre Confiteor că a socotit-o „definitiv neterminată” pe 27 ianuarie 2011, așa am considerat și eu Silex drept definitiv neterminat la 8 noiembrie 2023, data la care l-am trimis Editurii Polirom.
E posibil ca Silex să se fi născut dintr-o fobie. Două sunt cele care m-au însoțit cel mai mult timp: frica de orbire și frica de uitare. Vederea mea se deteriorează progresiv încă din copilărie și mă tem că într-o zi nu voi mai putea vedea lumea aceasta, cu tot frumosul ei, și că nu voi mai putea citi, cel puțin nu cum o fac acum. Și mă tem că într-o zi voi uita și astfel tot ce am citit și am trăit va fi fost în zadar. Despre această uitare și despre aceste pierderi este vorba în Silex.
2. Cum a decurs scrierea lui?
L-am scris repede, cu poftă și abnegație, ca întotdeauna când aștept până-n ultimul moment și ceva în mine stă să plesnească. E ceva ce mi s-a întâmplat de multe ori, să mă gândesc la o carte timp de câțiva ani, apoi s-o dau gata în câteva luni. Totul era deja acolo — nu doar în afară, cele câteva zeci de pagini de însemnări adunate de-a lungul anilor, ci și înăuntru, în lobul temporal, în terminațiile nervoase, în sânge.
Am trăit mereu cu impresia că tot ce nu este trecut pe hârtie riscă să piară.
Atâtea mii de zile cu pățanii și miracole, cu lecturi și călătorii, cu dureri și bucurii, cu spaime și speranțe, atâtea experiențe și trăiri și locuri și persoane pe care am vrut să le salvez de la uitare, căci am trăit mereu cu impresia că tot ce nu este trecut pe hârtie riscă să piară. Am construit (încă) o rezervație, un parc literar, unde aceste idei să viețuiască ferite de primejdii, de îmbătrânire, de moarte.
Am întrețesut, ca oricine, biografia cu ficțiunea — atât cea creată ad-hoc, cât și cea preluată, căci această carte conține multe povești care nu sunt ale mele, așa cum nu sunt nici ale protagonistului, acest Funes el Memorioso care-și pierde memoria și, nemaiputând să-și povestească viața așa cum aceasta s-a întâmplat, o reconstruiește din fărâme culese din alte vieți, reale sau fictive. Uneori umple spațiile goale cu istorii citite, ia de la Márquez, de la Borges, de la Tolstoi, de la mulți alții pe care nu-i voi deconspira aici. Unele astfel de înglobări sunt ușor de demascat, atât de către celelalte personaje, cât și de către cititor. Altele însă…
E un joc pe care vi-l propun, să găsiți câte cărți sunt, de fapt, între aceste două coperte.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul Silex?
Nu cred că voi da vreodată o cheie. În ultimă instanță, aș putea sugera niște direcții, deși aș face-o cu un sentiment de vinovăție. Cititorul trebuie să fie liber. Nota bene, Silex prezintă o intertextualitate feroce. L-am compus întocmai cum Dr. Frankenstein și-a asamblat creatura. E o carte care nu se termină, căci trimite la zeci de alte cărți care o completează și care, la rândul lor, trimit la alte sute de cărți și tot așa, e o carte care nu are trei sute de pagini, ci câteva mii, zeci de mii, milioane. E o carte pe care o pierzi dacă o citești ca s-o termini, căci, deși conține nenumărate sfârșituri, e, în felul ei, o poveste fără sfârșit.
