/

Demascarea lui Turnesol

638 vizualizări
Citiți în 7 de minute

Am asistat nu de mult la o discuție live, pe Facebook, la care au participat mai mulți autori români contemporani de cărți pentru copii. Pe lângă alte lucruri memorabile rostite acolo, ce mi-a atras atenția a fost partea în care s-a vorbit despre listele de lecturi școlare. Mai mult sau mai puțin obligatorii, acestea li se oferă elevilor de către învățători, profesori și de către adulți în general pentru a-i îndruma pe cei mici în încercarea uneori imposibilă de a-i face pe elevi să citească ceea ce trebuie. Dacă există asemenea cărți inevitabile, pe care un copil e musai să le citească, constituie subiectul unei alte ample discuții, care merită purtată la un moment dat. Ce m-a frapat însă urmărind discuția e consensul invitaților cum că trebuie să avem mare grijă nu atât la ce citesc cei mici, cât mai degrabă la ce nu ar trebui să citească. La cărțile care le-ar putea face rău și care ar putea, după cum spunea cineva, să facă ele însele obiectul unei liste. O listă cu cărți interzise sau, mă rog, care nu sunt indicate sau ar fi chiar dăunătoare. Instinctul de a interzice, se vede treaba, e mai puternic decât dorința de a forma noi generații de cititori curajoși, independenți și deschiși la minte.

Ca unul care a citit de-a valma cărțile pe măsură ce-i picau în mână, fără alte filtre decât șansa și propriul gust, sunt sceptic cu privire la o asemenea strategie. Ideea în sine de a interzice cărți îmi repugnă, mai ales că una dintre marile mele plăceri era să bântui printre rafturile librăriilor sau ale bibliotecilor la care eram abonat și să-mi aleg eu însumi titlurile care-mi făceau cu ochiul. Pe lista mea defel obligatorie intrau romane de aventuri, cărți polițiste și cu detectivi și chiar cărți de bucate, pe care le percepeam ca literatură aparținând genului fantastic, având în vedere că majoritatea produselor despre care citeam în ele ne erau inaccesibile în anii ’80. Sigur, am făcut câteva alegeri greșite, în sensul că volumele alese erau pur și simplu proaste. În general, cărțile pe care nu le pricepeam sau care nu-mi plăceau le abandonam fără regrete excesive. Una peste alta, intuiția îmi spune că participanții la live-ul de pe Facebook n-ar fi fost întrutotul de acord cu vorba de duh a lui Terry Pratchett cum că există un loc special în iad dedicat celor care cred că copiilor ar trebui să li se dea doar cărți care sunt potrivite pentru ei.


Există în viața fiecărui cititor serios cărți esențiale care, fără a fi neapărat geniale, lasă urme adânci în memorie, cărți fundamentale la nivel personal care te marchează și te formează mai ales în primii ani ai vieții. Într-un asemenea top personal, Demascarea lui Turnesol de Nicolae-Paul Mihail ar ocupa lejer unul dintre primele locuri, poate și pentru că am citit-o de vreo douăzeci de ori.

Scriitor prolific, Nicolae-Paul Mihail e un nume cunoscut cititorilor de vârsta mea. A scris mult și inegal, deopotrivă scenarii de film și cărți de aventuri, în tiraje care i-au asigurat faima și l-au impus pentru generațiile crescute în anii ‘70-’80.

Dispariția unei cărți constituie punctul de plecare al unei povești detectivistice ale cărei personaje sunt elevii unei clase de gimnaziu din Bucureștiul secolului trecut. Suntem introduși în atmosfera acelor ani și facem cunoștință cu copiii care, peste ani, vor deveni părinți sau bunici. Surpriză, aceștia nu diferă foarte mult de copiii din ziua de astăzi: sunt pasionați de sporturi precum bâza sau lapte-gros, mâzgălesc fără nicio problemă manualele școlare și poartă acele mici războaie care formează caracterul. Personajele sunt vii, pline de culoare și vorbesc „ca în viață”. Copiii sunt priviți de la egal la egal, cu respect, și lipsește limbajul de lemn pe care unii scriitori insistă să-l folosească și în zilele noastre. Pe mine, cartea m-a cucerit prin stilul direct și mai ales prin umor. Mi se pare și acum absolut genial episodul în care personaje istorice celebre dau buzna în prezent pentru a-i cere socoteală celui care, ați ghicit, le-a mâzgălit în fel și chip în manuale, ca să nu mai vorbim că în ea am citit pentru prima dată de ideea unei MSL, o mașină de scris lecțiile – și nu, nu e vorba de vreun strămoș al ChatGPT.

Dacă Recreația mare, un alt volum pe care l-am adorat în copilărie, a început să prindă din nou la generațiile mai noi, în special grație unei noi ediții, sunt convins că și cartea lui Nicolae-Paul Mihail merită aceeași șansă. Reeditarea ei ar constitui pentru mine o imensă bucurie.

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuiește și acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz și e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi și a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie și și-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa și un bunic de milioane. Băiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cartea pentru copii”

Ponei

Cartea pentru copii de Alex Moldovan