A fost odată într-o vară o fetiță fericită. A fost odată pace. A fost odată bunătate nealterată. A fost odată ca niciodată. Prezentul ca un sfârșit de sezon perpetuu, în care au rămas câteva iluzii deșarte, amintirea unor zile luminoase, căutarea unei destinații în care totul este posibil, impresia că viața are ceva exploziv și luminos în fiecare secundă; apoi deziluzia, deznădejdea, maturitatea, pierderile, falsificările. Înainte de toate acestea, ceva și mai dureros: pierderea inocenței, pentru că este suficient un anotimp ca frumusețea să se concentreze în forme atât de delicate, încât să pară că și timpul capătă alt ritm, al râsetelor și al prieteniei, un anotimp echivalent cu o viață, care să pună între paranteze orice neliniști viitoare.
Aftersun. A fost odată ca o vară (2022), pelicula regizoarei de origine scoțiană Charlotte Wells, este metafora pentru basmele pe care încă le mai putem trăi cu toate simțurile, fără să ne fie teamă să căutăm răspunsuri ori să înfruntăm stridența maturizării. Pentru că, deși devenim adulți, păstrăm într-o formă simplificată (în tot cazul, pentru cei mai mulți, paradisiacă) propria lume pe care am cunoscut-o cândva și după care tânjim. Ajungând părinți la rândul nostru, nu renunțăm la ideea de a fi fost copii odinioară.
Charlotte Wells apelează la diverse tehnici cinematografice de „mise en abîme” a relației dintre Sophie (Frankie Corio), fetița de 11 ani, și Calum, tatăl visător și blând (interpretat de Paul Mescal), inclusiv microcasetele VHS a căror imagine blurată ori deteriorată este juxtapusă prezentului atașant, lipsit de borne ori de griji. Douăzeci de ani mai târziu, reflecțiile tinerei legate de ultima vacanță petrecută împreună cu tatăl surprind contrastul dintre amintirile sale de copil și dorința de a-l înțelege pe cel care i-a aureolat vacanțele. Imaginea trezirii în plină noapte și a grijii pe care partenera sa i-o poartă nu doar ei, ci și bebelușului lor ne aruncă din nou în introspecția Sophiei, electrizantă și suficient de vie încât să îmblânzească simțurile și să ne propulseze dincolo de ușile închise ale memoriei.
Paul Mescal a mai jucat în God’s Creatures (2022, regizat de Saela Davis și de Anna Rose Holmer), în The Lost Daughter (2021, în regia lui Maggie Gyllenhaal, după un roman al Elenei Ferrante) și în mini-seria Normal People (2020, realizată pentru BBC, unde Paul Mescal joacă alături de Daisy Edgar-Jones), în vreme ce Frankio Corio abia își începe cariera cinematografică.
Filmul de debut al regizoarei scoțiene, apreciat la Cannes în cadrul celei de-a 62-a ediții Semaine de la Critique, dă impresia de imersare într-o apă pe alocuri tulbure, alteori de o claritate indicibilă, în care doar cei doi – tată și fiică – știu cum să supună talazurile și să se bucure împreună de ceea ce le rezervă prezentul. Faptul că împart același cer este reconfortant atât pentru fetiță, cât și pentru tată, pentru că, deși nu se află împreună, pot privi amândoi spre un punct de deasupra lor care să îi aducă împreună.
Aftersun. A fost odată ca o vară restituie frumusețea copilăriei, dar și intensitatea unor clipe suspendate în timp, de la momentele de meditație în camera de covoare turcești, la plimbarea pe mare, versurile de karaoke, vacanța de vară de la sfârșitul anilor ’90 într-un resort turcesc, dansul psihedelic, mișcările de ninja, remușcările, mărturisirile sunt secvențe de o tandrețe copleșitoare, pline de poezie.
