Dacă l-ar putea scrie, fiecare poet ar scrie un singur poem (Poemul, cum ar veni). Se pare însă că acel poem nu se lasă scris de nimeni așa încît poeții scriu mereu fragmente aproximative din el, chiar în ideea aproximației. Nici Letiția Ilea, cu toate că și-a propus anume, n-a putut scrie Un singur poem (Editura Limes, Florești, 2022) decît adunînd bucăți din el și asamblîndu-le într-un miraj creativ și într-un jurnal de însingurare. Acum Letiția scrie, zice Irina Petraș pe copertă, cu o „paradoxală seninătate în restriște”. Dar n-a fost Letiția atît de consolată în restriștea ei cum a ajuns acum. La început, dacă ne luăm după Ion Pop (și de ce nu?), făcea „figură de tînăr furios”, înainte de a desfășura un „evantai de ipostaze ale eului vulnerabil” (Echinox, vocile poeziei, Tribuna, 2008, pp. 313, 317). Sau, cu vorbele lui Mircea A. Diaconu, construind „o fenomenologie a unei identități în criză” (Biblioteca română de poezie postbelică, Universitatea „Ștefan cel Mare”, 2016, p. 340). Toți tinerii furioși sînt supărați pe lume pentru că nu-i lasă să trăiască așa cum ar vrea ei (deși nici ei nu știu cum ar vrea) și pentru că le limitează condiția la una de lagăr. Strîng astfel un sac de iritări și resentimente și dau vina pe lume că-i nedreaptă și urîtă – și moral, și estetic. Dau vina și pe poezie, deoarece aceasta nu-și respectă contractul cu adevărul și prezintă ca „frumoasă” o viață cum nu se poate mai urîtă și mai nesuferită. Poezia trebuie să fie în consonanță cu viața și nu să fardeze realitatea. Ea are cu adevărul existențial o relație de-a dreptul tautologică și, prin urmare, nu-i cazul de zorzoane, înflorituri și idilice. Și Letiția a făcut procesul poeziei în măsura în care a făcut procesul lumii, scriind pamflete la real și vituperînd din mijlocul unei condiții umane reduse la morfologia „țipătului”. Iulian Boldea zice că Letiția lucrează la o „arheologie a sinelui” (Poeți români postmoderni, Ardealul, 2006, p. 316), dar „sinele” ei nu e decît un țipăt (chiar are o poezie intitulată „Arheologia țipătului”, un fel de rezumat biografic). Furie, iritări, denunțuri sînt materialele de început, dar pînă la urmă, lumea/viața fiind mai tare, poeții trec la decepționisme și la compătimirea de sine, consolîndu-se în final cu ce-au avut și cu ce le-a rămas – adică nimic. Bineînțeles, pe tot acest traseu poetul rămîne victimă, criteriu al purității și curățeniei morale, o excepție într-o lume detracată la toate nivelurile. Ion Pop a marcat etapele acestui drum care devine tot mai funest, iar de la Blues-ul pentru cai verzi din 2010 – drum de agonie pură.
Cine e însă de vină pentru această relație tensionată și conflictuală dintre poet și lume? Lumea, firește. Dar nu e de tot sigur, căci iată ce mărturisește Letiția: „unde era soare eu am văzut furtuna/ unde era rod am văzut întotdeauna/ creanga despuiată de îngheț” (Privirea). Convertirea negativă a lumii pare a fi un program al resentimentului. Această privire sensibilă numai la traume și care reduce lumea la registrul supliciului poate fi ea de vină pentru înfățișarea atroce a lumii. Și mai e un vinovat, nu mai puțin decisiv: poezia, întrucît „dacă n-ai fi scris/ în viața ta niciun poem/ ai fi văzut și tu/ doar jumătatea plină a paharului” etc. (Dacă n-ai fi scris). Și așa iese din ascuns fondul romantic al unei poete de denunțuri ontologice pentru care vocația e blestem crunt, devorator de viață. Și pentru care poezia e vocație criminală: „dar vine o zi/ cînd vei fi spus toate/ chiar toate cuvintele potrivite/ silabele ieșindu-ți din gură ca în vis/ cu tot cu dinți// o zi cînd cartea se-nchide/ strivindu-te între coperți/ ca pe un fluture de noapte rătăcit” (Vine o zi). Jertfelnicul romantic apare în toate competențele sale.
Nu știu dacă atunci cînd a zis-o Octavian Soviany – numind-o pe Letiția „o minimalistă pursînge” (Cinci decenii de experimentalism. II, Casa de pariuri literare, 2011, p. 43) – era chiar așa, dar acum, cu acest jurnal, poate revendica pe drept un asemenea titlu. E o poezie despuiată de orice pretenție imaginativă și „expresivă”, redusă doar la confesiunea nudă: „ei te ascultă cu un aer distrat/ cînd pomenești de vreo suferință de-a ta/ apoi pun o întrebare ce dezvăluie/ că de fapt n-au ascultat nimic/ totuși îi cauți/ asemeni muștei ce zboară/ înspre păianjenul ce o va ucide/ «ce după-amiază plăcută/ ce întîlnire reușită cît mă bucur»/ spui și între timp în camera ta a apărut/ o nouă fisură în tencuială/ în inimă o nouă durere/ ce nu va fi spusă/ și azi ai ratat ceva/ și asta se adaugă vieții tale/ cum crește rana săpată de vierme/ într-un fruct necopt” (Întîlniri). Chiar viața, așa cum a ajuns ea acum, populată doar de absențe și trăită ca doliu și așteptare, e ceea ce scrie Letiția. Seninătatea acestei confesiuni brute are ceva atroce, neiertător. Examenul biografic, la fel ca și cel cotidian, relevă doar pustiul. Nu există luptător mai învins și mai părăsit decît Letiția.
