Fiind profesoară, mă interesează întotdeauna aspectele educaționale în orice discuție, fie ca o componentă individuală a cuiva, fie ca strategie profesională care operează în mod curent la un nivel instituțional, interes care, în zilele noastre, a ajuns să fie decisiv în orice CV, figurând imediat după introducerea datelor primare de identificare și a experienței profesionale dovedite de solicitant; astfel, CV-ul a ajuns să reprezinte primul pas în delimitarea mediului de formare al unei persoane, adică a cadrului ce cuprinde „ansamblul activităților organizate și validate social, legate de transmiterea și dobândirea unor cunoștințe și competențe la școală, acasă, la locul de muncă” (Moeglin, 2003: 13). Cultura aplicantului de azi include o anume capacitate a acestuia de a selecta acele elemente care îi facilitează admiterea spre condiția dorită (studii, angajare pe un post), între acestea situându-se cu mult aplomb instituția care îi atestă pregătirea anterioară din domeniul ales, pentru că aceasta reprezintă o categorie privită ca un forum unde „puterea publică deține un rol hotărâtor”, un forum aflat „la intersecția dintre stat și societatea civilă” și desemnat să structureze viziunea corectă despre „meseriile creative și educative”, în funcție de „tipul de abordare socio-economică care le este aplicat” (Delamotte, 2003: 94-5).
Așadar, este important (și interesant) să descoperim opțiunile autorilor pentru stadiile de educare și formare ale personajelor lor din perspectiva instituțiilor propuse pentru realizarea acestui obiectiv, structural angajate, printr-o inginerie educativă corespunzătoare, în aplicarea eficientă a resurselor de care dispune o societate, determinată istoric și geografic.
Impactul instituțional
Atenți la modul în care evoluează – narativ, firește – personalitatea individuală, autorii, folosind soluții culturale „gata elaborate, pretestate, pentru multe din problemele de viață” (Allport, 1981: 174), își invită cititorii să descopere această structură intimă a personajelor prin felul în care le fac să interacționeze cu instituțiile de educare și instrucție, operând într-un sistem extern, colectiv, fiind relativ coercitive prin tradiție și statut, asemenea Școlii de Băieți Johns Behemoth, fondată în 1880, „un simbol al Științei, [mai ales prin] Clădirea Științelor Exacte. Clădirea Științelor Umaniste era aceea mare, cu o înfățișare posacă și ruginită, cu ferestrele ca niște nenumărați ochi acoperiți cu pleoape grele de viță de vie golașă” (Oates, 1997: 62), cu o strictă etichetă de interacțiune, subliniată de Nada, mama protagonistului Dick, anume, „atunci când vom intra la decan, adu-ți, te rog, aminte să stai drept (…). Arată-te rezervat și puțin dus pe gânduri. Arată-te și tu inteligent” (62).
Pentru că din perspectivă sociologică școala „poate fi considerată o întreprindere (…), un suport pentru activitate continuă, cu scop rațional” (Deceuninck, 2003: 67), această instituție impune și o anume arhitectură ambientală proprie, în conformitate cu profilul activității pentru care a fost menită, asemenea exemplului oferit de Universitatea din Linkoping, unde profesorul de istorie Johannes Soderkvist dispune de un birou al său de „cam douăzeci de metri pătrați”, o încăpere unde „etajerele dispuse de jur împrejurul ei sunt pline de cărți” (Kallentoft, 2011: 102).
Autorii consideră că este util (și incitant, de ce nu?) să se poată urmări traseul educațional al personajelor lor ca parte componentă a personalității acestora, dezvăluită textual în dependența sa de un mediu înconjurător motivant, pentru că, așa cum este unanim acceptat, motivația „reprezintă motorul personalității” (Allport, 1981: 223), iar această motivație poate fi serios influențată de factori din realitatea imediată, regională sau locală, așa cum se întâmplă cu Maria Cristea, considerabil inspirată de edificiul liceului său, o „clădire (…) în fundul unei alei de onoare, mărginită de castani centenari, [o clădire care] se ridică, impozantă, simetrică, un fel de cazarmă luxoasă de pe vremea Mariei Theresa; ferestrele privesc aspru, ornate discret cu un rând de ceramică roșu închis, iar cele două aripi ale edificiului, de o parte și de alta a intrării, se întind la nesfârșit. Aleea pietruită duce la ‚intrarea profesorilor’ (Zamfir, 2004: 258), o clădire care arată „ca și cum nimeni n-ar mai fi rămas acolo”(256). Se validează convingător statutul de actant eficient al acestui așezământ, simbolizându-și contribuția constantă și impecabilă la formarea și instruirea beneficiarilor săi în procesul intricat de dobândire a unei gândiri logice, care implică „o apropiere activă a lumii exterioare” (Vaihinger, 2001: 47), prin transformarea și elaborarea „materialului perceptual în idei, asociații de idei, constructe conceptuale” (48).
Arte și practici educative
Aventura cunoașterii începe prin stabilirea unui itinerar educațional, hotărât de fiecare scriitor în conformitate cu profilul proiectat pentru dezvoltarea personalității protagoniștilor săi, încercați de efectele învățării umane, bine cunoscut de noi toți pentru schimbările pe care le aduce „în natura și comportamentul ființelor umane” (Thorndike, 1988: 23), uneori resimțite la nivel generațional sau familial, așa cum le percepe Lyman Ward, pentru care influentul personaj Thomas Hudson este cel care îi oferă un istoric educațional exemplar, modelul care a stat la baza instruirii sale și a tatălui său, trimis la vremea lui „din Boise (…), speriat, pe când avea doar doisprezece ani, la Școala Sf. Paul ca să devină un gentleman cum numai în est puteai vedea. Când mi-a venit și mie [Lyman] rândul, tot la școala aia m-a trimis [mama], cu acordul tacit al tatei” (Stegner, 2021: 422)
Alegerea instituțiilor specializate se face din perspectiva emancipării personajelor aplicante, pentru că formarea acestora trebuie să acopere o plajă mare de funcții de socializare și instruire, inerente oricărui individ, printre care „transmiterea și dobândirea de cunoștințe și practici care să îi permită să ocupe un loc bine determinat” în sistemul social, respectiv, „dobândirea de către acesta a adevărurilor, regulilor, normelor, valorilor care îi încadrează viața” (Lacroix, 2003:182); este o promisiune pe care personajul Juan Motley vrea s-o testeze atunci când „se arătă dispus să studieze Organizarea Comercială, Conducerea Industrială, Contabilitatea Aplicată, Finanțele Societăților Anonime, precum și oricare alte arte și științe născocite de către neobosita Lume Nouă” (Linklater, 1969: 100) – o programă solidă, completată și de un curs de Etică Comercială, care te poate învăța „cum să dobândești o avere în răstimp de trei ani, căci numai aceasta putea fi etica fundamentală a tuturor afacerilor la universitatea fondată de strămoșii săi” (101).
Pentru unele personaje, autorii lor impun anumite praguri de învățare și cunoaștere a mai multor lucruri, simple sau dificile, plăcute sau neprietenoase, ca să le faciliteze o comunicare complexă cu cititorii, etalându-și ideile și direcția spre care acestea îi pot duce în momentul de bilanț al unui proces educativ, când se pot evalua eforturi și reușite din ambele părți, după exemplul ambițioasei Rebecca Schwart, câștigătoare a unui concurs de ortografie: „Rebecca îi duse Dicţionarul Webster tatălui ei (…). Pa luă cărțoiul şi-l puse pe masă (…). O carte atât de grea şi, evident, atât de scumpă! (…) Litere poleite pe cotor şi pe copertă (…). În sfârșit, cineva din familia asta a obținut ceva, mie mi se pare al naibii de frumos” (Oates, 2008: 135-6).
Oferindu-i-se profilul personajului prin prisma educației obținute sau avute în perspectivă, cititorul descoperă o cale proprie de înțelegere a personalității acestuia, a individualității și naturii sale ca efecte ale unui proces complet de formare instituționalizată a sa, validat de propria sa existență și evoluție în economia narațiunii. S-ar putea ca această aserțiune să fie, oarecum, o pledoarie pro domo sua, pentru că mă număr printre persoanele/cititorii care cred în inevitabila educație, menționată sau nu într-un CV standardizat.
Referințe
Allport, Gordon, 1981(1961), Structura și dezvoltarea personalități, București: Editura Didactică și Pedagogică (trad. Ioana Herseni)
Deceuninck, Julie, 2003, ‘Niveluri de analiză’, în Moeglin, Pierre (coordonator), Industriile educației și noile media, Iași: Polirom , (pp. 66-78)
Delamotte, Eric, 2003, ‘ De la profesionalizare la industrializare’, în Moeglin, Pierre (coordonator), Industriile educației și noile media, Iași: Polirom , (pp. 79-96)
Kallentoft, Mons, 2011 (2007), Sacrificiul din miezul iernii, București: Editura Trei (trad. Doru Mareș)
Lacroix, Jean-Guy, 2003, ‘Criza școlii în centrul transformărilor socioeconomice’, în Moeglin, Pierre (coordonator), Industriile educației și noile media, Iași: Polirom (pp.177-199)
Linklater, Eric, 1969, Juan în America, București : Editura pentru Literatură Universală (trad. Dan A. Lăzărescu)
Moeglin, Pierre (coordonator), 2003 (1998), Industriile educației și noile media, Iași: Polirom (trad. Adrian Staii)
Moeglin, Pierre, 2003, ‘Introducere. O problemă’, în Moeglin, Pierre (coordonator), Industriile educației și noile media, Iași: Polirom , (pp.13-44)
Oates, Joyce, Carol, 2008 (2007), Fiica groparului, București: Curtea Veche (trad. Mircea Pricăjan)
Oates, Joyce, Carol, 1997 (1968), Oameni de preț, București: Editura UNIVERSAL DALSI (trad. Mirela Stănciulescu)
Stegner, Wallace, 2021 (1971), Unghiul de repaus, București: Litera (trad. Petru Iamandi)
Thorndike, Edward, L., 1983 (1977), Învățarea umană, București: Editura Didactică și Pedagogică (trad. Ioana Herseni)
Vaihinger, Hans, 2001(1935), Filozofia lui „Ca și Cum”, București: Nemira (trad. Cristina Dumitru, Rareș Moldovan, Octavian More)
Zamfir, Mihai, 2004, Poveste de iarnă. Acasă, Iași: Polirom
