Primul gând a fost să compar cartea lui Oliver Jens Schmitt cu cea a Tatianei Niculescu (Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu, Humanitas, București, 2017). Ceea ce am constatat ar putea fi numit efectul de perspectivă, anume faptul că uneori, pentru a ajunge la adevăr și substanță, ai nevoie de o anume depărtare (nu neapărat geografică), de o sustragere din context (în primul rând etnic). Am constatat astfel că Tatiana Niculescu s-a mărginit doar să-l așeze într-o biografie, bine documentată, de altfel, pe cel ce a continuat până astăzi să rămână în istoria veacului trecut un reper al ultranaționalismului, ortodoxismului, antibolșevismului și al antisemitismului, transformate din trăire aprigă în acțiune politică. Autoarea română nu a riscat judecăți de valoare și nu a așezat într-o interpretare articulată o biografie, totuși, limpede înfățișată.
Miza lui Oliver J. Schmitt este mult mai profundă, realizând adesea racorduri dinspre istoria națională interbelică, contextul ascensiunii la nivelul întregului continent al extremei drepte și „fenomenul” legionar. Explicațiile nu ezită să pună pe masă până și caracterul de incompletitudine al Marii Uniri, pe fundalul destrămării imperiilor și al ambițiilor unor state naționale încă imature. Punctul de plecare (anul 1918) este văzut cu realism, nu cu acea exaltare (motivată, firește) de care românii au fost cuprinși după episodul Alba Iulia: „câștigurile teritoriale (ale României ca „stat postimperial compozit” – n.n.) erau atât de ample, încât țara adineaori prăbușită la pământ ieșise din războiul mondial ca unul din cei mai mari învingători. Însă «România Mare» rezultată din alipirea provinciilor austro-ungare și rusești se afla într-o zonă extrem de instabilă” (p. 17). Această realitate cu anvergură structurală (politică, socială și administrativă), faptul că țara avea de gestionat „multiple falii tectonice” urma să determine întregul curs al istoriei noastre interbelice, inclusiv sau mai ales derapajele survenite dinspre legionari, guvernul Goga-Cuza și Regele Carol al II-lea: „Apariția unei extreme drepte naționaliste trebuie văzută pe fundalul acestui contrast puternic între diferite stări de spirit, al unei atmosfere sociale neobișnuit de încărcate emoțional, în care ascensiunea socio-politică și națională către o societate modernă a maselor se ciocnea cu o pronunțată frică de pierdere.” (p. 19) Dacă Tatiana Nicolescu re-construiește credibil un personaj în baza strictă a faptelor sale, istoricul elvețian de la Universitatea din Viena pune în criză o epocă, focalizând mai apoi discursul pe figura charismatică a unui personaj ireductibil doar la faptele sale.
Criza economică (1929-1933), corupția generalizată și manevrată de camarila regelui Carol al II-lea, decrepitudinea morală simbolizată de Elena Lupescu, sărăcia și subdezvoltarea cronică, mai ales a regiunilor rurale, au fost pilonii vânjoși ai ascensiunii Mișcării Legionare și ai transformării lui Corneliu Zelea Codreanu într-un fel de Mesia de Dâmbovița: „Legiunea nu era o mișcare compusă exclusiv din tineri, ci era deschisă tuturor generațiilor. Acest lucru precum și oferta credibilă a unui rigorism moral au stat la temelia ascensiunii rapide a lui Codreanu. Mulți oameni disperați îi atribuiau calitățile care le lipseau celor mai mulți politicieni: credibilitatea și verticalitatea. De aceea, i-au acceptat fanatismul.” (p. 129) Nu doar că i l-au acceptat, am putea spune, ci i l-au admirat de-a dreptul, instrumentarul violent asumat de Căpitan în anii ’20 reprezentând în ochii poporului soluția mult așteptată, oarecum în siajul mitologic al lui Țepeș.
Dacă Tatiana Nicolescu re-construiește credibil un personaj în baza strictă a faptelor sale, istoricul elvețian de la Universitatea din Viena pune în criză o epocă, focalizând mai apoi discursul pe figura charismatică a unui personaj ireductibil doar la faptele sale.
Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica, vârfurile intelighenției românești interbelice, toți cu simpatii legionare, ba chiar cu activitate de gen electoral, nu s-au bucurat de un statut care să-i fi propulsat în anturajul de proximitate al Căpitanului. Și asta pentru că liderul Mișcării Legionare prefera „băile” de mulțime, târgurile, bisericile și iarmaroacele, adică acele locații în care-i întâlnea pe oamenii simpli, comunicând cu aceștia nu doar la nivelul ideii, ci mult mai intens la nivelul trăirilor. Mereu aflat „pe drum”, a ignorat elitele Bucureștiului, alegând oameni ce-i puteau fi de folos cauzei: „Nu personalitățile de la București, ci moșierul Hristache Solomon din Focșani și omul de afaceri Nuțu Eșanu, precum și anumite grupuri de aromâni, umpleau găurile din buget. Aceștia, și nu intelectualii bucureșteni, făceau campanie electorală la sate, prilej cu care Solomon și finanțatorul ieșean al Legiunii au fost aproape omorâți în bătaie de susținătorii Partidului Național-Țărănesc.” (p. 140) Profunzimile speculative îl lăsau rece, în bună măsură pentru că nivelul lui de instrucție era suficient de limitat pentru a nu avea acces la prestigiul angajamentelor filosofice. Doctrina legionară și limbajul cazon îi erau suficiente pentru a-și hrăni fanatismul, orice teorie dăunându-i, tocmai pentru că putea face apel la prea multă rațiune înțeleasă ca teren al deliberărilor critice. Relația cu Nae Ionescu se baza pe ideologie și pe atașamentul neștirbit față de acțiune, indiferent de riscuri, ba chiar căutând violența ca mijloc adecvat de rezolvare a lucrurilor deranjante. Corneliu Zelea Codreanu a fost un lider dedicat unui tumult al terenului, deloc atras de liniștea sacerdotală a bibliotecii sau de fervorile meditative ale biroului. O încăierare cu pumni îi era infinit mai dragă decât un solilocviu. Oliver J. Schmitt știe să spună lucrul acesta pentru a explica mai bine decât orice istoric român mecanismele ce-au făurit un destin de om în marginea căruia nu ostenim să ne mirăm până și astăzi. Atașamentul față de Căpitan și de Legiune al elitelor culturale românești interbelice, precum și al intelectualilor (preoți, dascăli, ingineri etc), dar nu în ultimul rând al muncitorilor și țăranilor poate fi înțeles doar dacă medităm asupra unor concluzii ale autorului, după ce analizează armătura gândirii politice și religioase a celui care a redactat cartea Pentru Legionari sau Însemnările de la Jilava: „Pentru nucleul dur al Legiunii și mai ales pentru Codreanu, religia nu era un atribut al doctrinei și practicii, un instrument pentru obținerea puterii, ci esența a ceea ce legionarii numeau «crez». […] Însă tocmai această mistică pronunțată, această năzuință spre transcendent a slăbit puterea de decizie a politicianului Codreanu. Până la sfârșit, Căpitanul nu și-a putut armoniza cele două roluri, de mântuitor al României și de politician fascist opus sistemului. De aceea a și eșuat.” (p. 245)
Oliver J. Schmitt scoate în evidență cât se poate de limpede strădania Căpitanului de-a nu permite accesul în partid (Totul pentru Țară) sau în Legiune a aventurierilor sau carieriștilor politici. Cei ce doreau doar putere și funcții erau refuzați (!), încurajând comportamentele demne și premiind meritele. Asta ar putea fi (cine ar fi crezut?!) o lecție pentru fripturiștii și traseiștii de astăzi, cu totul insensibili la altceva decât la o rapidă și vârtoasă carieră aducătoare de beneficii materiale, în nume personal și al clientelei. Astfel, Corneliu Zelea Codreanu nu ni se înfățișează, prin perspectiva deschisă de autor, drept ceea ce o istoriografie întreagă a încercat să acrediteze, în tușe groase, anume că am avea de-a face cu un ticălos sadea, cu un însetat de sânge și un decerebrat. Iată cum, ceea ce am numit efectul de perspectivă poate schimba o întreagă percepție și chiar demola clișee. Demonizat fiind, la comandă ideologică, se pare că avem de-a face cu un personaj cu mult mai complex decât am fi dispuși să acceptăm la o primă vedere. De aici, însă, până la curajul de a accepta asta este un drum lung, pândit de pericole și capcane întinse de ceea ce numim corectitudine politică. Firește, unghiul de abordare al celui ce-a studiat zece ani „tema” nu presupune o diminuare a culpei născută din fapte ce nu pot fi negate sau relativizate, Corneliu Zelea Codreanu rămânând în tabloul personajelor politice românești învăluit în miasma putrefientă a antisemitismului și violenței criminale îmbrățișate ca mod de operare pe scena publică (episodul Manciu este un reper în acest sens). Lozinca mult pomenită, de fapt un imperativ formulat de Ion Moța, de-a zidi o țară precum „Soarele sfânt de pe cer” a fost, în ce-l privește pe comandantul suprem al Mișcării Legionare, o obsesie și un scop cu valoare de destin personal și colectiv.
Ne este înfățișat și analizat un lider cu expresie paradoxală: ucigaș, dar mai apoi penitent în speranța iertării de către Dumnezeu a faptei ce-a nesocotit porunca biblică; violent, dar gata să-i pedepsească imediat și dur pe legionarii care comiteau violențe și conflicte; artizan al unui spectacol prin care ieșirile sale publice iscau scene de adorație (duse până la isterie colectivă, uneori), dar și personaj ce prefera singurătatea, discreția, având mai degrabă alura unui pustnic decât aceea a unei vedete politice. Doar așa are sens apropierea (1937) dintre Iuliu Maniu (aprecia la CZC „incoruptibilitatea, consecvența și verticalitatea”), Vaida-Voievod, Octavian Goga, Gheorghe Brătianu, pe de o parte, iar pe de alta șeful Legiunii. Avem de-a face cu un lider ce-a evoluat, a parcurs crize de identitate, a șovăit, a regretat, adesea a căutat dialogul și nu înfruntarea oarbă, cum s-a întâmplat la mijlocul anilor ’20: „Odată cu înaintarea în vârstă, activistul fanatic al violenței devenise un om care oscila între acțiunea politică și contemplație mistică și care, în momentele tensionate, se retrăgea în lumi mistice. […] Căci el urmărea înnoirea morală a societății, și prin aceasta, în cele din urmă, mântuirea colectivă transcendentă a neamului.” (p. 289) Doar că țintele cele mai cutezătoare nu pot fi atinse tocmai din cauza alegerii greșite a mijloacelor menite să le dea împlinirea.
Oliver Jens Schmitt constată inexistența unei critici serioase din partea istoriografiei românești în chestiunea legionarismului și a liderului acestuia, în contextul în care Legea 217/2014 condamnă ferm extremismul de dreapta (interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob), nu și pe cel de stânga. De vină în privința lipsei analizei critice cuprinzătoare privind experiența legionară, crede autorul cărții, nu este „atât legislația, cât inițiativa la nivelul societății, care lasă de dorit”. Într-adevăr, o anume timorare în chestiune este mai mult decât evidentă și cât se poate de supărătoare, probând eșecul ieșirii istoricilor neamului, cel puțin al unora, de sub faldurile ideologiei totalitare, dar și, mai ales, conectarea la ideile și analizele istoricilor de talie europeană sau mondială. Se poate spune că am rămas, cumva, dispuși să ne rumegăm până la autosatisfacție deplină miturile și imagologia unui trecut cu consistență de simulacru.
Fraza care sintetizează poate cel mai bine traseul politic, dar și destinul Căpitanului este oferită spre finalul capitolului destinat interpretărilor cu privire la fenomenul legionar și al celui ce i-a întruchipat țelurile și narcoza: „În aceste două dimensiuni – ca lider politic fascist într-o societate de masă modernă în formare și ca mântuitor al unei întregi națiuni zguduite de criză –, el a mobilizat și a polarizat societatea românească mai puternic decât oricine altcineva înaintea lui sau după el, fără a ajunge însă vreodată la putere.” (p. 362) Cel ce nu a fost niciodată văzut râzând spontan a încarnat concepția unei lumi românești în care el și Legiunea s-au făcut posibili, necesari, idolatrizați și urâți cu patimi de nimic ostoite.
În mentalul nostru colectiv, umbra Căpitanului stârnește încă frici, fervori și inhibiții.
