Aparent, Blaga, între legionari şi comunişti, carte pe care Marta Petreu a publicat-o anul trecut la Polirom, a fost scrisă pentru a demonstra că noianul de zvonuri, insinuări şi afirmaţii gratuite despre „legionarul”, ba chiar şi – horribile dictu – „comunistul” Blaga, nu se bazează pe nimic, niciuna dintre aceste presupuse ipostaze ale autorului neavând vreun corespondent în realitate. Am spus aparent, fiindcă nu pot elimina cu totul ipoteza că miza acestei cărţi se află de fapt în altă parte. Cert e că Marta Petreu pune în mişcare un arsenal critic, filosofic şi chiar detectivistic (!) riguros şi extrem de ingenios, demontând, rând pe rând, cu o răbdare şi o meticulozitate de invidiat, fiecare zvon, fiecare afirmaţie nesusţinută de vreo probă despre „legionarismul” lui Lucian Blaga – şi, pe alocuri, chiar insinuările că acesta ar fi trecut la comunişti.
Faptul că Blaga nu a fost interesat de politică ar trebui să fie, pentru orice om de bună credinţă, de domeniul evidenţei. Cu toate acestea, Marta Petreu precizează din start, foarte tranşant, ca pentru a alunga orice umbră de îndoială: „în vasta sa operă literară și filosofică, Blaga nu a făcut politică. El nu a fost om politic și nici un intelectual pasionat de jocurile puterii, pe care să fi încercat să le influențeze prin articole de critică sau prin intrarea într-un partid și candidatura la alegeri”. O spune apăsat, în mai multe rânduri, în diverse contexte, ca pentru a suplini un neajuns evident: faptul că Blaga nu s-a ocupat de politică în opera sa este un adevăr nedemonstrabil – producerea dovezilor fiind treaba celor care ar afirma contrariul. Cam în acelaşi fel procedează şi pentru a arăta că între filosofia lui Blaga şi ideologia legionară nu există nicio legătură: „Blaga nu a fost religios, nu a fost mistic, nu a fost ortodoxist, nu a fost xenofob, nu a fost antisemit, nu a fost rasist, nu a fost antidemocrat, nu a propus un model totalitar de organizare statală, nu a pledat pentru revoluţie – de fapt, n-a propus nici un model de stat şi nici un model de regim politic.” Chiar şi numai atât ar fi fost de ajuns; în lipsa unor contraargumente serioase, a unor studii temeinice care să dovedească contrariul, trebuie să-i acordăm credit pentru toate aceste afirmaţii, cu atât mai mult că Marta Petreu le face în urma unei cercetări care a durat 20 de ani şi mai bine, după propriile spuse.
Dar de ce a fost nevoie, pentru a demonta nişte simple zvonuri, de o atât de amplă muncă de cercetare şi documentare, care implică nu doar har, inteligenţă critică şi forţă argumentativă, ci şi noroc? Poate că nu este un lucru atât de evident, dar demontarea unor zvonuri – care prin spectaculozitatea lor pot avea adesea o forţă de convingere mult mai mare decât informaţia verificată, dar prin nimic ieşită din comun – se poate dovedi o misiune imposibilă, o adevărată luptă cu morile de vânt. Sau, cu cuvintele autoarei, conştientă că efortul ei ar putea părea ridicol: „e ca şi cum cercetătorul ar încerca să pună negura de toamnă de pe Someş în căpiţe geometrice”.
Marta Petreu face tot ce-i omeneşte posibil ca să descâlcească această adevărată enigmă: cum a fost posibil ca zvonuri şi clevetiri de tot soiul ori simple afirmaţii tendenţioase să se transforme în timp, pentru unii, în certitudini.
Având de-a face, în cea mai mare parte, cu afirmaţii nesusţinute prin dovezi certe, cu speculaţii sau simple colportări privind o presupusă implicare politică a lui Blaga, căruia i se pune în cârcă fie că a fost legionar, fie e de-a dreptul acuzat de fascism, Marta Petreu este nevoită să procedeze potrivit unei metodologii riguroase, enunţând limpede şi fără prea multe fasoane, de la bun început, scopul urmărit: „În studiul de faţă, printr-o cercetare de natură istorică, urmăresc clarificarea situaţiei politice a lui Blaga. Încerc aşadar să verific zvonurile şi să stabilesc cum au stat şi stau de fapt lucrurile.” Sunt precizări necesare, atâta timp cât unele episoade ale vieţii sale ar putea sugera altceva: Blaga a făcut parte, în calitate de subsecretar de stat, din efemerul guvern Goga-Cuza, la dorinţa regelui Carol al II-lea, ulterior fiind numit de acesta senator în Frontul Renaşterii Naţionale; a fost atras, printr-un concurs de împrejurări, să-şi depună candidatura la Astra, din partea legionarilor (nefiind, totuşi, acceptat); de asemenea, a dat curs nefericitei sugestii a lui Zevedei Barbu de a se înscrie în Partidul Naţional-Popular, satelit al comuniştilor, gest urmat de regrete şi demisie. Iar spre sfârşitul vieţii, a fost gata să încheie pactul cu diavolul roşu, acceptând să scrie texte favorabile regimului comunist – chiar dacă doar în scopul de a-şi proteja familia. Toate aceste implicări ale lui Blaga în politică – pe care, ţinând cont şi de vremurile tumultuoase în care a trăit, nu avea cum să le evite, căci n-a trăit în vreun turn de fildeş – sunt, pe rând, clarificate, cercetarea efectuată de Marta Petreu mergând uneori înapoi în timp, cu tenacitate, pe firul zvonurilor, până la cei de la care au provenit: Vasile Băncilă, pentru zvonurile privind simpatiile lui Blaga faţă de legionari, sau Nistor Chioreanu pentru pretinsa lui apartenenţă la un cuib de legionari – ca să dau doar două exemple, dintre cele mai edificatoare. La fel de revelatoare sunt paginile în care Marta Petreu dezvăluie felul cum o autoritate în domeniul teologiei ca Dumitru Stăniloae a ajuns să-l acuze pe Blaga că filosofia sa este neromânească, periculoasă pentru generaţiile tinere, chiar „dezastruoasă” pentru români şi spiritul românesc, fiind opusă creştinismului şi ortodoxiei. Să ne mai mirăm atunci de modul perfid în care, la cealaltă extremă, Lucreţiu Pătrăşcanu a făcut din Blaga, dintr-o singură trăsătură de condei, un filosof admirat de tineretul legionar – adevărat cap de acuzare, pe baza căruia întreaga sa operă a fost pusă la index de către comunişti, ajungând să fie considerată, fără niciun temei, o expresie a iraţionalismului şi misticismului de tip fascist?
Întrebarea totuşi persistă: dacă Blaga nu a fost preocupat de politică şi nici nu a scris despre politică sau în scopuri politice, de ce mai era nevoie ca Marta Petreu să scrie o carte întreagă (şi nu vreo broşură, căci are peste 300 de pagini) pentru a-l apăra pe Blaga de astfel de acuze? Răspunsul la această întrebare ar trebui de fapt să fie foarte simplu: nu era nevoie. Cel puţin nu într-o lume normală. Căci să scrii ditamai cartea, producând la tot pasul dovezi, că autorul Trilogiei cunoaşterii nu doar că n-a fost „legionar ascuns”, dar nici măcar nu a simpatizat cu mişcarea legionară, necum să-i fi dedicat lui Zelea Codreanu piesa sa de teatru Avram Iancu, este un demers de o amploare aproape ridicolă faţă de subţirimea motivelor care au determinat scrierea ei[1]. Repet, asta într-o lume normală – sau măcar într-una în care aparenţele de normalitate sunt menţinute la un nivel acceptabil; nu şi într-o lume balcanică, precum a noastră, în care zvonul are putere de lege, 99% din populaţie nefăcând diferenţa dintre afirmaţie şi informaţie. Aşa că Marta Petreu face tot ce-i omeneşte posibil ca să descâlcească această adevărată enigmă: cum a fost posibil ca zvonuri şi clevetiri de tot soiul ori simple afirmaţii tendenţioase să se transforme în timp, pentru unii, în certitudini. Şi face acest lucru inclusiv pentru perioada de după 1989, când foştii legionari au încercat din nou să se legitimeze în ochii proaspetei şi inocentei noastre democraţii, invocând susţinerea unor intelectuali de prim rang în interbelic – fie reală, fie doar pretinsă. Aşa a ajuns din nou „legionarul” Blaga în atenţia istoriei şi criticii literare, fiind luată în serios chiar şi posibilitatea ca personajul său Avram Iancu să fi fost inspirat de Căpitan – prilej pentru Marta Petreu să producă o nou caz de manual, cercetările ei dovedind nu doar lipsa de susţinere a acestei idei, dar şi provenienţa sa: memoriile foştilor legionari, alimentate de zvonurile care circulau în închisorile comuniste.
Nu sunt vreun specialist în Lucian Blaga, dar mă tem că exegeza blagiană a cam neglijat să ia în discuţie multe dintre aspectele invocate în cartea Martei Petreu – şi nu mă refer doar la posibilele simpatii politice ale celui mai mare filosof român, ci şi la „ortodoxismul” sau „misticismul” pe care unii au crezut că le descoperă în opera sa. Una dintre puţinele tentative, amintită şi de Marta Petreu, este cea a lui Ion Simuţ, care a pus problema ipoteticei apartenenţe a lui Blaga la mişcarea legionară. Criticul orădean s-a întrebat, într-un articol din 2007, publicat în România literară, intrigat de afirmaţiile istoricului Alex Mihai Stoenescu: „Putea fi Blaga legionar?” Însă Simuţ doar a arătat cât este de improbabilă această ipoteză, fără să poată produce dovezi. Marta Petreu face acest lucru, în primul rând prin dovezi de natură factuală, căutând metodic informaţii certe, care să-i susţină afirmaţiile. Ea nu recurge la argumentaţia raţională şi logică decât rar şi doar pentru a spulbera orice urmă de îndoială. Sau pentru a nuanţa aspecte ale receptării operei filosofice a lui Blaga care pot avea, pentru unii, un statut incert: cum ar fi faptul că Blaga a fost raţionalist şi nu misticist, spiritualist şi nu ortodoxist etc.
Ţinând cont de reticenţa manifestă a lui Lucian Blaga faţă de orice implicare politică, acuzaţiile care i-au fost aduse lui de-a lungul timpului par total lipsite de raţiune. Personalitatea sa, cu o anvergură culturală imposibil de ignorat, a făcut ca autorul Poemelor luminii să fie dorit dinspre ambele extreme ale spectrului politic – atâta doar că opera sa nu se plia nicicum pe calapodul exigenţelor ori standardelor ideologice ale vremii. Din cauza acestei „nepotriviri de caracter”, concubinajul cu sistemul politic interbelic a fost dificil, iar cu cel comunist de-a dreptul imposibil. Mai ales că, aşa cum cu mare dreptate subliniază autoarea, „libertatea de gândire a fost pentru Blaga o valoare supremă”, preţuind mult prea mult independenţa sa intelectuală pentru a se pune în slujba vreunei ideologii (fără să aibă însă puterea de a se opune întotdeauna presiunilor de natură politică – căci „Blaga nu a fost un erou, a fost pur şi simplu un creator care voia să fie lăsat în pace să scrie şi să publice. Şi atâta tot.”).
Însă cartea Blaga, între legionari şi comunişti mai are o miză. Poţi să aduci oricâte dovezi, chiar irefutabile, că Blaga nu a fost legionar (şi cu atât mai puţin comunist), că e o inepţie să vezi în opera sa un pericol pentru ortodoxie, pentru românitate sau altele de acest gen; astfel de afirmaţii e posibil să reapară oricând în spaţiul public, lucru de care e conştientă şi autoarea cărţii. Însă demontarea mecanismelor prin care astfel de zvonuri pot ajunge adevăruri general acceptate, certitudini la o adică, este importantă şi fiindcă nimeni până acum, după ştiinţa mea, nu a reuşit să scoată în evidenţă cu atâta pregnanţă ca Marta Petreu marea nedreptate pe care istoria i-a făcut-o lui Lucian Blaga. Dincolo de demonstraţia, impecabilă, privind lipsa de temeinicie a zvonurilor şi acuzaţiilor privitoare la Blaga, cartea aceasta are meritul de a atrage atenţia asupra teribilei drame trăite de către unul dintre marii creatori ai secolului XX, căruia nu i s-a îngăduit să-şi încheie opera filosofică.
Şi mai are un merit această carte scrisă de Marta Petreu: acela de a ne arăta că, la 60 de ani de la moartea lui Blaga, opera şi personalitatea sa sunt încă insuficient cercetate şi cunoscute.
[1] Marta Petreu sesizează şi ea acest lucru, în concluziile cărţii: „La sfârşitul acestei cercetări, prima concluzie care mi se impune este a disproporţiei care există între biografia şi opera lui Blaga, pe de o parte, şi cantitatea de zvonuri politice care l-au înconjurat şi continuă să-l mai înconjoare şi după moarte, pe de altă parte.”
