Culturile mici sînt mici din multe pricini, însă pe-un loc fruntaș aș spune că este dorința de-a demonstra că sînt, de fapt, mari. Își creează, de aceea, prilejuri felurite cu care să scoată la înaintare, cu surle și trîmbițe, în chip cît mai oficial, exemple ale genialității locale și regionale. Împăunarea aceasta adesea ridicolă îngroașă an de an, îndeosebi la mijlocul lunii ianuarie, imaginea provincialismului fudul, reușind să împrăștie o aură muzeală asupra a ceva ce-ar trebui să fie viu, poate cel mai viu lucru din identitatea unui popor.
E ceva de laudă de sine by proxy în toate aceste eforturi, ca o paradă acrobatică a unor talente excepționale, unice, presupus generalizante și în special legitimante pentru oficianți. Victime cad, ca de obicei, exact aceia care-n timpul vieții lor, în puterea creației, visători și lucizi deopotrivă, s-ar fi dezis de asemenea practici. Fiindcă cei tămîiați post-mortem au fost într-adevăr excepțiile lumii în care trăiau, paria, răzvrătiții și „neînțeleșii”, adică tocmai cei mai puțin reprezentativi pentru „identitatea culturală a neamului”. Nevoia de a-i pune-n efigie și a-i preamări cu program spune multe despre găunoșenia care cuprinde cu avînt tot restul timpului din an.
Pentru a înțelege micimea caraghioasă a acestor festivisme culturale trebuie doar să ni le imaginăm transplantate în corpul culturilor cu adevărat mari. Cum ar suna un recital din Shakespeare al unor elevi duși de teachers la statuia „marelui dramaturg național”? Sau ode lăcrămoase închinate lui Goethe pe scena unui presupus cămin cultural din, să zicem, Bruchlins? Sau lungi lecturi sforăitoare din Balzac ori Stendhal? Sau prelegeri encomiastice și debile despre Dante, ritualic, identic, în aceeași zi din an, la aceeași oră?
Din păcate, procedînd în felul acesta, cultura noastră mică devine tot mai mică.
Iar cea mai recentă „strădanie”, noua Zi Națională a Lecturii, din 16 februarie, mai pune o piatră în zidul în care ne-ngropăm viitorul. Pentru că, nu-i așa, important e ca zidul să nu se dărîme.
