Editorial 1/2022

Culturile mici sînt mici din multe pricini, însă pe-un loc fruntaș aș spune că este dorința de-a demonstra că sînt, de fapt, mari.

133 vizualizări
Citiți în 3 de minute

Culturile mici sînt mici din multe pricini, însă pe-un loc fruntaș aș spune că este dorința de-a demonstra că sînt, de fapt, mari. Își creează, de aceea, prilejuri felurite cu care să scoată la înaintare, cu surle și trîmbițe, în chip cît mai oficial, exemple ale genialității locale și regionale. Împăunarea aceasta adesea ridicolă îngroașă an de an, îndeosebi la mijlocul lunii ianuarie, imaginea provincialismului fudul, reușind să împrăștie o aură muzeală asupra a ceva ce-ar trebui să fie viu, poate cel mai viu lucru din identitatea unui popor.

E ceva de laudă de sine by proxy în toate aceste eforturi, ca o paradă acrobatică a unor talente excepționale, unice, presupus generalizante și în special legitimante pentru oficianți. Victime cad, ca de obicei, exact aceia care-n timpul vieții lor, în puterea creației, visători și lucizi deopotrivă, s-ar fi dezis de asemenea practici. Fiindcă cei tămîiați post-mortem au fost într-adevăr excepțiile lumii în care trăiau, paria, răzvrătiții și „neînțeleșii”, adică tocmai cei mai puțin reprezentativi pentru „identitatea culturală a neamului”. Nevoia de a-i pune-n efigie și a-i preamări cu program spune multe despre găunoșenia care cuprinde cu avînt tot restul timpului din an.

Pentru a înțelege micimea caraghioasă a acestor festivisme culturale trebuie doar să ni le imaginăm transplantate în corpul culturilor cu adevărat mari. Cum ar suna un recital din Shakespeare al unor elevi duși de teachers la statuia „marelui dramaturg național”? Sau ode lăcrămoase închinate lui Goethe pe scena unui presupus cămin cultural din, să zicem, Bruchlins? Sau lungi lecturi sforăitoare din Balzac ori Stendhal? Sau prelegeri encomiastice și debile despre Dante, ritualic, identic, în aceeași zi din an, la aceeași oră?

Din păcate, procedînd în felul acesta, cultura noastră mică devine tot mai mică.

Iar cea mai recentă „strădanie”, noua Zi Națională a Lecturii, din 16 februarie, mai pune o piatră în zidul în care ne-ngropăm viitorul. Pentru că, nu-i așa, important e ca zidul să nu se dărîme.

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o teza despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Editura Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Editura Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Este membru al Asociației Române a Traducătorilor Literari, în intervalul 2003-2020 a fost redactor al revistei de cultură Familia, iar din anul 2021 este redactor-șef al aceleiași publicații.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Editorial”

Editorial nr. 6/2022

În agitația lumii de azi e tot mai greu să gîndești. Bombardați cu informații adesea îndoielnice,

Editorial nr. 5/2022

Așa cum video-ul a ucis radioul și rețelele de socializare, blogul, prevăd un viitor nu foarte

Editorial nr. 4/2022

Scriitorul se profesionalizează încetul cu încetul și la noi. Nu atît în practica gestionării producției proprii

Editorial 2-3/2022

Trăim sub iluzia afurisită a linearității, cînd în fapt totul pe pămînt se întîmplă ciclic. Rotația

Editorial 11-12/2021

Ne-am obișnuit să spunem că din literatură nu se poate trăi și ne-am obișnuit să credem