Spre finele anului trecut, poetei Simona Popescu i-au apărut două volume, de natură să definitiveze statutul autoarei, cel al uneia dintre poetele de prim-plan ale contemporaneității noastre lirice. Mai întâi e vorba de Opera poetică, volumul I, la editura Rocart. Din Mică notă introductivă și un Proem care deschide volumul aflăm că ,,Ediția de față, reunire a volumelor de până la Lucrări în verde sau Pledoaria mea mea pentru poezie (2006), care va apărea într-un al doilea volum, e una ușor revizuită. Am adăugat acum, acolo unde sînt trimiteri (titluri de cărți, filme), niște note de subsol (în italice), pe lîngă cele vechi. Precizări și, unde s-a putut, în cazul citatelor, numele traducătorilor. Note de subsol (elemente de construcție în Lucrări în verde…) erau și în poezii scrise în jurul vîrstei de 20 de ani – subtext, la propriu și la figurat. Dar, sigur, ele pot fi aici și ignorate.” Desigur, pot fi, dar ar fi păcat și ar fi totodată o vitregire a naturii/viziunii poeziei scrise de Simona Popescu, pentru că definitorie pentru poetica autoarei este tocmai această opțiune pentru poemul sans rivages în timp și spațiu, pentru conexiunea continuă cu ,,temele” interiorității creatoare. Se adaugă veghea asupra și supravegherea construcției poematice și, simultan, a transmiterii acesteia unui cititor dorit a fi la fel de conectat la procesul de proliferare a sensurilor textului in-finit, ne-isprăvit, ne-terminat (în sensul zidului meșterului Manole). Citatul din Novalis pe care poeta îl invocă în acest sens și promite să-l reia și undeva în volumul II este concludent: ,,Cititorul adevărat trebuie să fie autorul extins” (,,Der wahre Leser muss der erweiterte Autor sein”). Trebuie să fii un cititor deopotrivă naiv și sentimental să crezi că e o sarcină comodă. Construcția, la Simona Popescu, solicită renunțarea la ideea și la practica definitivării o dată pentru totdeauna a unui poem, a ruperii cordonului ombilical între autor și ființa constructului său literar. Iată, tot în Mică notă introductivă…, indicația despre cum se materializează poetic situația în discuție: ,,M-am hotărît să public, la sfârșit, și un fel de poem-colaj, consecință a relecturii de azi, așa cum am făcut-o și cu alte ocazii în cărțile mele (prologul de la Juventus, epilogul de la Noapte sau Zi sau poemul «recapitulativ» din Lucrările în verde sau Pledoaria mea pentru poezie). Înțelege fiecare ce vrea din el, din intenția autoarei.” Asta este situația. Cititorul nu poate decât să subsemneze la acest mod de ,,work in progress”, de acceptare a plasării în perspectiva unei lecturi ,,de etapă”.
Proem-ul nu e mai puțin util pentru ceea ce aș numi grija și ,,pedagogia” de a oferi poezie cuiva: ,,De vei începe această carte,/ ca pe-o poveste tu s-o vezi!/ Nu cu doar firul/ narativ și nici/ cu, în covor, prea clar desen/ poveste din detalii dar/ cu narator/ – carte-mijlocitor./ O parte alb-negru, o parte color!/ Poți s-o citești alandala/ deschizînd la-ntîmplare./ Sau cum vrei și cum știi./ Căci simultane paginile – cum aș vrea – / nu pot fi/ simultane ca într-o scenă de film văzut de mine cîndva/ cu un băiat stînd pe o terasă sau poate un acoperiș/ iar în jurul lui o mulțime de cărți/ rămuriș/ răsfoite/ de vînt/ deodată.” Acest program poetic, cumva, formal doar, amintind de Arghezi în modul cum e dăscălit cititorul să se așeze adecvat pentru a recepta poezia și, dinspre distihul central ,,Poți s-o citești alandala/ deschizînd la-ntîmplare”, trimițând la pascalianul ,,centru pretutindeni și circumferința nicăieri”, este, la rândul său, definitoriu pentru profesiunea de credință poetică a Simonei Popescu.
Construcția, la Simona Popescu, solicită renunțarea la ideea și la practica definitivării o dată pentru totdeauna a unui poem, a ruperii cordonului ombilical între autor și ființa constructului său literar.
Toate acestea sunt puncte fixe în lumea rotitoare (precum galaxiile) a poeziei Simonei Popescu. În volumul de debut (Xilofonul și alte poeme, 1990), bunăoară, citim: ,,Fac eforturi să opun risipirii o risipire care/ să modifice/ o pierdere care să se schimbe / să se transforme-ntr-o nouă putere/ Fac eforturi să nu mori de tot/ și tot inventez pornind de la nimic/ căci fără de sprijin amintirea-i/ un abur” (în poemul Chiciură); în poezia de peste ani și vârste, poți observa același modus operandi: ca să apelez la un domeniu în care autoarea este ca acasă, aș zice că facerea poemului e similar cu felul în care cutare pasăre exotică uimește prin ingeniozitatea ajunsă la inspirația – că altfel nu pot să zic – cu care își face cuibul împletindu-l din te miri ce elemente aduse cu sârg de ici și de colo, dându-i rezistență, mobilitate, frumusețe, mister. Poemul-cuib e și el o construcție din ,,materiale” cu origini variate, emoții, reflecții, idei, imagini ale sensibilității ființei și ale sensibilității culturii, în cel mai generos sens al acesteia. Simonei Popescu i se potrivește dictonul latin ,,Omnia mea mecum porto”. Iar acest fond profund este el însuși în continuă regenerare și îmbogățire, expresie a împotrivirii la urâcioasa lege a risipirii. Nu e deloc întîmplătoare plasarea pe coperta a patra a unei judecăți emise de criticul-poetul Gheorghe Grigurcu: ,,Tema esențială a Simonei Popescu a fost, chiar de la începuturile scrisului ei, pur și simplu misterul existenței. […] Încă de la primele ei texte, poeta se afla, parcă fără să știe, în căutarea unei metafizici personale, a unor puncte de stabilitate care să facă suportabile propriile-i exuvieri.”
Pentru Simona Popescu, lumea și sinele sunt, precum pentru Alice, un nesfârșit prilej de exultanță, o izvorâre continuă de minuni, cu precizarea că poeta eludează cu bună știință, cu program, și cu farmec partea întunecată a negativităților, nu pentru că nu ar avea organ pentru experimentarea lor poetică, dar pentru că dă prioritate unei voințe de solaritate și mirabilitate în opera sa. Paradisul, mai întâi.
Prefața lui Cosmin Ciotloș – cu titlu, evident, în englezește: Full of Life, Now, Compact, Visible, vedem mai jos de ce– oferă o lectură atentă, implicată, simpatetică, fină, autorul ei rezolvând cu eleganță ecuația mixajului dintre tandrețea și reflecția actului critic.
Poezia autoarei ,,pare să stea în realitate sub semnul unei energii arareori exersate, la noi, înainte de Simona Popescu. […] E alertă, e atentă, e încordată, are agilitate și franchețe. E, pe de altă parte, concurențială, competitivă, tinerească, da trăiește din fair play […] Recitită astăzi cap-coadă ea consună izbitor cu acel full of life, now, compact, visible dintr-un cunoscut poem al lui Whitman.”
Ea, împreună cu selecția opiniilor din texte de receptare critică, oferă un aparat performant de devoalare a trăsăturilor definitorii ale poeziei Simonei Popescu, aflată acum la ora unei binevenite valorizări a deplinei sale maturități. Celălalt volum recent, Cartea plantelor și animalelor (Nemira, 2021) merită atenția unei recenzii de sine stătătoare.
