Supranumită „Virginia Woolf a Braziliei”, bucurîndu-se în ultimele decenii de o atenție și o cotă tot mai ridicate și în afara țării sale, unde este venerată pînă la a fi tipărită și pe timbre poștale (restul lumii a recuperat-o abia după apariția biografiei americane din 2009), Clarice Lispector (1920-1977) s-a născut, de fapt, în Ucraina (prenumele ei real era Chaia), într-o familie de evrei care, în fuga lor din 1921 din calea pogromului, au trecut și prin București. În ciuda morții premature, provocate de un cancer ovarian, și a faptului că nu se considera o scriitoare profesionistă, Clarice Lispector a scris și a publicat nu mai puțin de nouă romane și opt volume de proză scurtă (însumînd 85 de texte), acestea fiind retipărite în 2015 în traducere engleză într-o integrală îngrijită de același biograf american, care a numit-o „cel mai important scriitor de origine evreiască din lume după Kafka.”
În română i s-au tradus, în ultimul deceniu, patru romane (toate la Editura Univers), iar acest prim volum, din cele două care vor constitui integrala prozei scurte, adună peste patruzeci de schițe și povestiri din prima perioadă a creației sale. În tradiția modernismului de oriunde, literatura sa este un spectacol al monologului interior, al autoanalizei și delirului. Prozele sale sînt, în general, procese mentale prin care scriitoarea explorează psihologia, sentimentele, proiecțiile unor personaje feminine tinere sau adulte confruntate cu lumea bărbaților, cu dragostea (neîmplinită), rutina căsniciei, banalitatea casnică și dinamica obscură a relațiilor de familie, cu presiunea idealurilor, angoasele existenței, ratarea, uniformizarea, plictiseala. Fiecare proză pune în scenă un scenariu interior, o transformare subtilă, în care se amestecă fantasmele, temerile, nevrozele și revoltele femeilor aflate în căutarea echilibrului, înțelegerii și resemnării („pe căi întortocheate aterizase într-un destin de femeie”) sau, dimpotrivă, a nesupunerii și riscului („le lipsea apăsarea unei greșeli grave”, „harul păcatului”). Scriitura este elegantă, uneori de-a dreptul grațioasă, chiar și cînd procesul introspecției devine ceva mai greu de urmărit.
Fiecare proză pune în scenă un scenariu interior, o transformare subtilă, în care se amestecă fantasmele, temerile, nevrozele și revoltele femeilor aflate în căutarea echilibrului, înțelegerii și resemnării (…) sau, dimpotrivă, a nesupunerii și riscului.
Cîteva proze au ca protagoniste adolescente sau femei foarte tinere, unele tulburate pînă la dereglare de proximitatea masculină (în „Fragment” o tînără își așteaptă, mai întîi febril, apoi umilită, iubitul care întîrzie; în timp ce o alta își tachinează pînă la jignire profesorul matur de care se simte atrasă), altele aflate în căutarea identității și/sau afectate de presiunea vieții de adult („nici nu se obișnuise cu ea însăși”), îngrijorate că nu vor putea da un sens existenței, că nu se vor împlini și în afara convențiilor sociale. O astfel de adolescentă caută răspunsul la întrebarea „ce să fac cu viața mea” mergînd la o terapeută, iar aceasta îi spune: „Sînt lucruri pe care le învățăm doar atunci cînd nimeni nu ni le predă. Așa e și cu viața. Ba chiar e mai multă frumusețe atunci cînd o descoperi singură, în ciuda suferinței.”
Aceste descoperiri pe propria piele (inclusiv aceea că „și fără fericire se poate trăi” sau că „plictiseala face parte dintr-o viață de sentimente oneste”) iau forma unor revelații pe care femeile adulte le au în situații aparent banale sau inofensive (în „Iubire” o femeie căsătorită și cu copii are un acces nevrotic la vederea unui orb așteptînd nonșalant în stația de tramvai) sau atunci cînd suferă în urma respingerii (în „Bizonul” o femeie rănită caută un animal de la Zoo în care să-l recunoască pe bărbatul care nu o vrea și asupra căruia să-și reverse frustrarea, disprețul și totodată dragostea) ori își regăsesc temporar pasiunea pentru un bărbat, altul decît soțul (într-un astfel de caz, dependența de amant devine mai apăsătoare decît singurătatea lîngă soțul la care, în cele din urmă, se întoarce deopotrivă spășită și nefericită).
Alteori, frustrările condiției de femeie căsătorită/casnică/mamă se reflectă în diverse preocupări artistice („cu timpul, gustul ei pentru decorațiuni s-a tot accentuat, ajungînd să înlocuiască dezordinea interioară”), atunci cînd nu reacționează cu dispreț față de toți membrii familiei, așa cum se întîmplă în „Aniversare fericită” cu o bătrînă nonagenară, „mama tuturor”, captiva aniversării în sînul unei familii extinse de care nu-i pasă.
„Cînd Lispector era o adolescentă sfidătoare, conștientă de propriul potențial – artistic, intelectual, sexual –, așa apăreau și tinerele fete din prozele sale. Cînd în viața scriitoarei intervin căsătoria și maternitatea, personajele ei se maturizează și ele. Cînd mariajul ei eșuează sau cînd copiii ei pleacă, aceste despărțiri apar și în povestiri; iar cînd autoarea, odată glorios de frumoasă, își vede corpul diminuat de riduri și grăsime, personajele ei își contemplă propriul declin. Iar cînd se confruntă cu boala și moartea, aceste lucruri apar de asemenea în ficțiunile ei. Acesta este dosarul vieții unei femei scris în decursul unei vieți de femeie”, scria biograful lui Clarice Lispector în prefața integralei americane.
