Melancolia „utopiilor minore”

Temele unui poet, se știe, nu sînt cele pe care le caută, ci acelea care-l găsesc după ce l-au căutat ele. După multe „laude” ale ordinii, ale geometriei, ale simbolurilor și ale sensului – și după tot atît de multe elegii ale pierderii și degradării lor –, pe Ion Pop l-a luat ostatec melancolia colocviului cu sine (și cu lumea, desigur) de dinaintea ultimului prag. Nu e vorba de vreuna din speciile melancolice negre, ci de o specie din cele ale seninătății, una care surprinde hieratizarea (chiar fizică, fiziologică) ființei ca ipostază necesară pe drumul spiritualizării. O melancolie aflată într-un continuu proces de sublimare în ultimele volume ale lui Ion Pop, pornind îndeosebi de la Casa scărilor din 2015 și ajunsă acum – după ce a trecut prin Lista de așteptare din 2019 – la ultima probă – Proba focului (Editura Limes, Florești, 2023). Progresia melancolică nu se datorează vreunei infuzii tot mai pregnante de panică și alarmă, ci unui recital de reportaje ca reculegeri, transformate într-o confesiune din pragul absoluțiunii. Dar dacă panică nu e, e, în schimb, tot mai multă reflexivitate și hieratizare iar melancolia devine tot mai substanțială și mai insinuantă. Cum e dintotdeauna propriu poeziei lui Ion Pop, fiecare secvență de cotidian se ridică la o valoare simbolică, se înscrie într-un cod și se pregătește să devină parte a unui ceremonial. Niciun detaliu al acestei vieți obosite nu rămîne neridicat și neimplicat într-un scenariu existențial care bate în discretă metafizică. Toate devin semne transparente ale marelui ritual final, prevestiri ale apropierii acestuia. Cum se întîmplă, bunăoară, cu starea de singurătate și însingurare, o simplă interfață a extaticii funebre: „De ce această foarte lentă singurătate,/ ca și cum s-ar plimba pe strada din fața casei mele/ supraveghindu-mă mereu, ca un polițist răbdător,/ cifra 1?// – Un filosof/ ar zice că e mai cald și mai sigur/ în Unitate. Poate că/ numai eu simt cum se descojește ceva/ zi de zi, oră de oră. /…// Se pare că, logic vorbind,/ nu-mi mai rămîne/ decît adăpostul în flacără” (De ce?). Confesiunea e, la Ion Pop, și contemplație, și interpretare, iar stările – oricît de precare și mai ales de aceea – sînt valorizate nu în perspectiva acută și (ușor) agonică a prezentului, ci în perspectiva unui viitor ceremonial absolutoriu. Poate tocmai de aceea elegia nu e la el chiar elegie, ci mai degrabă un psalm de consolare: „Vezi încă și încă o dată,/ cum ți se adîncesc dungile/ de pe obraji, din jurul ochilor,/ de pe frunte. -/ zi după zi/ sculptura devine desen./ Fațadă/ a celei de-a treia dimensiuni/ în care se sting tunete, foșnete, voci,/ se șterg încet vechi,/ indecente picături de sînge.// …A, da,/ înveți mereu simplitatea/ cu moartea pe moarte călcînd” (În oglindă). Chiar dacă propria existență a devenit acum o continuă „strivire” („Și tu, obosit foarte,/ surîzînd, sleit,/ cînd cineva,/ din nu știi ce ceață,/ te tot strivește, rîzînd” – Ceață), poetul continuă să se străduiască „să pună orbirea în geometrie”. „Geometrizarea” – sau spiritualizarea – e nostalgia consolatoare a acestei ipostaze existențiale fragile și amenințate care simte că trece deja într-o altă dimensiune: „O pasăre ți se așază (pare/ chiar că ar ști ceva)/ pe-un deget, ca pe un ram./ Și el nici nu tresare.// Ce-o fi vrînd să-ți vestească, oare?// Poate că mîna ta a-nceput/ să nu mai fie a ta” (Ce tot vorbești). Dacă e vreo spaimă care cutreieră poezia lui Ion Pop, aceea e spaima de inform. Tocmai de aceea geometria e mereu salvatoare, căci ea duce la o bănuită ordine platonică a lumii, unde vraiștea și non-sensul vor fi reintegrate în idei genezice. Îndată ce informitatea lumii poate fi sublimată în forme geometrice, ea devine muzicală, imnică. Reconstituirea unui arbore genealogic e o operație orfică: „Însă, după o vreme,/ cînd mi-a arătat, unite cu linii drepte,/ zecile de dreptunghiuri cu nume/ dezgropate pînă pe la 1700,/ am început să aud/ un freamăt neașteptat de frunze, ca la un început/ de poem tradiționalist, iar în tobele avangardei/ băteau doar greieri și, prin  ierburile înalte,/ aerul s-a umplut de tălăngi și fîntîni” (De cînd…). Propria hieratizare, sublimarea „statuii” în „desen”, nu e atît o pierdere (de sînge, de vitalitate, de organe, de entuziasm, toate pierdute), cît o geometrizare ca prefigurare a spiritualizării. Drumul spre capăt e, la Ion Pop, un proces de abstractizare, nu doar de de-corporalizare.

Nu e abandonat nici aici, în plină suită de reculegeri, vechiul activism poetic și civic al lui Ion Pop. Îndemnul de a introduce în meniul european viermii de făină și greierii, e persiflat cu ironie de erudit: „Iată, așadar, că două/ destul de însemnate simboluri/ au devenit comestibile -/ dubioasa transfigurare a realului,/ aureolele anacronice/ vor fi mai puțin suspecte.// Și ce revanșă pentru o anume critică literară -/ o bună parte din populația continentului/ va putea redeveni de-acum, fără să roșească,/ aproape neomodernistă” (Hotărîri importante). Nici campania în profitul poeziei care să releve structura simbolică a lumii și care să trăiască din construcția sensului n-a ajuns la capăt. Ion Pop încă mai militează și avertizează: „Se va întoarce, vai, pocăit,/ în disprețuitul, cîndva,/ univers al simbolurilor” (un poet „fost minimalist, mizerabilist” – Redescoperirea poeziei). Nici fondul de revoltă care răbufnea mereu în poemele dinainte nu s-a epuizat, dar nu de revolta „metafizică” e vorba, una care să conteste condiția umană, ci de o revoltă cu îndreptățire socială: „Riscînd să par într-o gravă,/ rușinoasă criză de inspirație,/ voi repeta încă și încă odată/ că în aceste jignitoare, umilitoare zile/ singura adevărată, dreaptă coloană vertebrală/ ce ne-a rămas este urletul” etc. (Riscînd). Revolta luciferică e înlocuită cu un ethos al înțelepciunii, al consolării în fragila – ultimă – demnitate umană: „Mă împiedic în propriile picioare,/ mă clatin la orice suflare de vînt,/ mai cad, prozaic, din cînd în cînd,/ mă consolează însă numai o clipă,/ doar celebra comparație, tot mai banală,/ cu trestia gînditoare” (O problemă). Dar și peste aceste revolte plutește melancolia, luminoasă, caligrafică, dar cu atît mai acută: „Să mai poți auzi o clipă/ uitînd de unghiuri și linii, cum ninge, cum sună/ clinchetul anilor” (Drumul drept). Cu toate că pe însăși rețeta vindecătoare „Celebrul Domn Doctor” i-a prescris „Pămînt” (Rețeta), dîndu-i o rezoluție clară, Ion Pop nu se lasă dat afară, ci stăruie să intre/reintre în vîrtejul ei. Bate și ți se va deschide e o semnificativă elegie în care propoziția fundamentală e „bate și nu ți se va deschide”, dar stăruința poetului va reuși măcar să întrezărească petrecerea. Aceasta e, în fond, propoziția principală a volumului: contemplarea vieții din pragul în care te simți exclus din ea. De cuvinte cu calificare elegiacă nici nu mai e nevoie.

Nu-i de mirare că-n compensație multe din poemele lui Ion Pop au devenit consemnări de fulguranțe, grațioase desene ale clipei. E ceea ce a mai rămas.