/

Melancolia „utopiilor minore”

266 vizualizări
Citiți în 12 de minute
1

Temele unui poet, se știe, nu sînt cele pe care le caută, ci acelea care-l găsesc după ce l-au căutat ele. După multe „laude” ale ordinii, ale geometriei, ale simbolurilor și ale sensului – și după tot atît de multe elegii ale pierderii și degradării lor –, pe Ion Pop l-a luat ostatec melancolia colocviului cu sine (și cu lumea, desigur) de dinaintea ultimului prag. Nu e vorba de vreuna din speciile melancolice negre, ci de o specie din cele ale seninătății, una care surprinde hieratizarea (chiar fizică, fiziologică) ființei ca ipostază necesară pe drumul spiritualizării. O melancolie aflată într-un continuu proces de sublimare în ultimele volume ale lui Ion Pop, pornind îndeosebi de la Casa scărilor din 2015 și ajunsă acum – după ce a trecut prin Lista de așteptare din 2019 – la ultima probă – Proba focului (Editura Limes, Florești, 2023). Progresia melancolică nu se datorează vreunei infuzii tot mai pregnante de panică și alarmă, ci unui recital de reportaje ca reculegeri, transformate într-o confesiune din pragul absoluțiunii. Dar dacă panică nu e, e, în schimb, tot mai multă reflexivitate și hieratizare iar melancolia devine tot mai substanțială și mai insinuantă. Cum e dintotdeauna propriu poeziei lui Ion Pop, fiecare secvență de cotidian se ridică la o valoare simbolică, se înscrie într-un cod și se pregătește să devină parte a unui ceremonial. Niciun detaliu al acestei vieți obosite nu rămîne neridicat și neimplicat într-un scenariu existențial care bate în discretă metafizică. Toate devin semne transparente ale marelui ritual final, prevestiri ale apropierii acestuia. Cum se întîmplă, bunăoară, cu starea de singurătate și însingurare, o simplă interfață a extaticii funebre: „De ce această foarte lentă singurătate,/ ca și cum s-ar plimba pe strada din fața casei mele/ supraveghindu-mă mereu, ca un polițist răbdător,/ cifra 1?// – Un filosof/ ar zice că e mai cald și mai sigur/ în Unitate. Poate că/ numai eu simt cum se descojește ceva/ zi de zi, oră de oră. /…// Se pare că, logic vorbind,/ nu-mi mai rămîne/ decît adăpostul în flacără” (De ce?). Confesiunea e, la Ion Pop, și contemplație, și interpretare, iar stările – oricît de precare și mai ales de aceea – sînt valorizate nu în perspectiva acută și (ușor) agonică a prezentului, ci în perspectiva unui viitor ceremonial absolutoriu. Poate tocmai de aceea elegia nu e la el chiar elegie, ci mai degrabă un psalm de consolare: „Vezi încă și încă o dată,/ cum ți se adîncesc dungile/ de pe obraji, din jurul ochilor,/ de pe frunte. -/ zi după zi/ sculptura devine desen./ Fațadă/ a celei de-a treia dimensiuni/ în care se sting tunete, foșnete, voci,/ se șterg încet vechi,/ indecente picături de sînge.// …A, da,/ înveți mereu simplitatea/ cu moartea pe moarte călcînd” (În oglindă). Chiar dacă propria existență a devenit acum o continuă „strivire” („Și tu, obosit foarte,/ surîzînd, sleit,/ cînd cineva,/ din nu știi ce ceață,/ te tot strivește, rîzînd” – Ceață), poetul continuă să se străduiască „să pună orbirea în geometrie”. „Geometrizarea” – sau spiritualizarea – e nostalgia consolatoare a acestei ipostaze existențiale fragile și amenințate care simte că trece deja într-o altă dimensiune: „O pasăre ți se așază (pare/ chiar că ar ști ceva)/ pe-un deget, ca pe un ram./ Și el nici nu tresare.// Ce-o fi vrînd să-ți vestească, oare?// Poate că mîna ta a-nceput/ să nu mai fie a ta” (Ce tot vorbești). Dacă e vreo spaimă care cutreieră poezia lui Ion Pop, aceea e spaima de inform. Tocmai de aceea geometria e mereu salvatoare, căci ea duce la o bănuită ordine platonică a lumii, unde vraiștea și non-sensul vor fi reintegrate în idei genezice. Îndată ce informitatea lumii poate fi sublimată în forme geometrice, ea devine muzicală, imnică. Reconstituirea unui arbore genealogic e o operație orfică: „Însă, după o vreme,/ cînd mi-a arătat, unite cu linii drepte,/ zecile de dreptunghiuri cu nume/ dezgropate pînă pe la 1700,/ am început să aud/ un freamăt neașteptat de frunze, ca la un început/ de poem tradiționalist, iar în tobele avangardei/ băteau doar greieri și, prin  ierburile înalte,/ aerul s-a umplut de tălăngi și fîntîni” (De cînd…). Propria hieratizare, sublimarea „statuii” în „desen”, nu e atît o pierdere (de sînge, de vitalitate, de organe, de entuziasm, toate pierdute), cît o geometrizare ca prefigurare a spiritualizării. Drumul spre capăt e, la Ion Pop, un proces de abstractizare, nu doar de de-corporalizare.

Nu e abandonat nici aici, în plină suită de reculegeri, vechiul activism poetic și civic al lui Ion Pop. Îndemnul de a introduce în meniul european viermii de făină și greierii, e persiflat cu ironie de erudit: „Iată, așadar, că două/ destul de însemnate simboluri/ au devenit comestibile -/ dubioasa transfigurare a realului,/ aureolele anacronice/ vor fi mai puțin suspecte.// Și ce revanșă pentru o anume critică literară -/ o bună parte din populația continentului/ va putea redeveni de-acum, fără să roșească,/ aproape neomodernistă” (Hotărîri importante). Nici campania în profitul poeziei care să releve structura simbolică a lumii și care să trăiască din construcția sensului n-a ajuns la capăt. Ion Pop încă mai militează și avertizează: „Se va întoarce, vai, pocăit,/ în disprețuitul, cîndva,/ univers al simbolurilor” (un poet „fost minimalist, mizerabilist” – Redescoperirea poeziei). Nici fondul de revoltă care răbufnea mereu în poemele dinainte nu s-a epuizat, dar nu de revolta „metafizică” e vorba, una care să conteste condiția umană, ci de o revoltă cu îndreptățire socială: „Riscînd să par într-o gravă,/ rușinoasă criză de inspirație,/ voi repeta încă și încă odată/ că în aceste jignitoare, umilitoare zile/ singura adevărată, dreaptă coloană vertebrală/ ce ne-a rămas este urletul” etc. (Riscînd). Revolta luciferică e înlocuită cu un ethos al înțelepciunii, al consolării în fragila – ultimă – demnitate umană: „Mă împiedic în propriile picioare,/ mă clatin la orice suflare de vînt,/ mai cad, prozaic, din cînd în cînd,/ mă consolează însă numai o clipă,/ doar celebra comparație, tot mai banală,/ cu trestia gînditoare” (O problemă). Dar și peste aceste revolte plutește melancolia, luminoasă, caligrafică, dar cu atît mai acută: „Să mai poți auzi o clipă/ uitînd de unghiuri și linii, cum ninge, cum sună/ clinchetul anilor” (Drumul drept). Cu toate că pe însăși rețeta vindecătoare „Celebrul Domn Doctor” i-a prescris „Pămînt” (Rețeta), dîndu-i o rezoluție clară, Ion Pop nu se lasă dat afară, ci stăruie să intre/reintre în vîrtejul ei. Bate și ți se va deschide e o semnificativă elegie în care propoziția fundamentală e „bate și nu ți se va deschide”, dar stăruința poetului va reuși măcar să întrezărească petrecerea. Aceasta e, în fond, propoziția principală a volumului: contemplarea vieții din pragul în care te simți exclus din ea. De cuvinte cu calificare elegiacă nici nu mai e nevoie.

Nu-i de mirare că-n compensație multe din poemele lui Ion Pop au devenit consemnări de fulguranțe, grațioase desene ale clipei. E ceea ce a mai rămas.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

1 Comment

  1. Umanul privilegiat prin elanul creator are două modalități importante de concretizare: ludicul și melancolia. Dacă propensiunea spre joc e semnul timpurilor mai noi, tardo-moderne, melancolia a reprezentat milenii, secole și decenii impulsul sufletesc & spiritual pentru artă, în general și poezie, în particular. Definită ca regret fără un motiv bine determinat, melancolia constituie acea stare bazală a omului marcat de experiența vieții, ce se scurge indefinit către moarte, văzută nu ca trecere, ci drept ultim popas, definitiv. Melancolia se arată, astfel, ca o prefigurare a sfârșitului, intuit ca absolut, fără nicio speranță, din această cauză cu atât mai insidios, periculos, tulburător. Insul melancolic nu are scăpare, nu o mai poate percepe. E conștiința nefericită, despre care a scris, între mulți alții, Benjamin Fondane. Dualitatea poeziei, a artei, a umanului, împărțite între ludic și melancolic dă măsura diversității, a bogăției interioare, a necesarei complementarități.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Carnete critice”