/

Oradea, experienţa stilului

Și vârstele modernității – cu eclecticul ei, de pildă – au diversificat chipul orașului, adăugându-i noi armonii și pregătindu-i apoteoza exuberantă.

703 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Oradea

Oraș medieval cu cartiere amintind, în unele cazuri, despre originile italienești ale locuitorilor lor – Nicolae Iorga amintea numele lor la începutul secolului trecut: Olasz, Bononya, Velencze, adică Italia, Bologna, Veneția – Oradea Mare, spre deosebire de alte cetăți desemnate prin însuși statul lor de várad-uri, de așezări fortificate, a cunoscut glorii aureolate în timpi istorici diverși. Îndrăgit de regele arpadian Ladislau I și înzestrat cu o mănăstire de acesta, orașul i-a întors, mai pe urmă, gesturile de dragoste, devenind cuibul unui cult al suveranului sanctificat (pe la 1390). Era, de-acum, și una dintre necropolele regale, sărind astfel în rândul așezărilor de importanță aulică, și mai era de destul timp loc de adeverire – un soi de notariat și arhivă a timpului – către care se îndreptau oameni de pe o întindere redutabilă, ducându-i faima mai departe. Că, mai apoi, la curtea episcopală a lui Ioan Vitéz (1408 – 1472), și-au găsit adăpostul și casa o serie de erudiți de factură renascentistă, nu poate fi o surpriză, într-un oraș ale cărui începuturi au presupus prezențe italice care nu se vor fi estompat cu totul în șase sau opt generații…

Nu poate fi, desigur, pusă dezvoltarea Oradiei pe seama prezenței exclusive a italicilor. Dar este cert că aceștia i-au amprentat existența în mod hotărâtor, de-ar fi de amintit numai despre cronica invaziei tătaro-mongole scrisă de un faimos călugăr venit tot din peninsulă. Astăzi numele celui care a scris Carmen miserabile denumește un întreg cartier al orașului.

Gust aulic, educație ambientată de școlile în latină ale epocii medievale dominate de gândirea scolastică, au fost duse așadar mai departe, în epoca înaltului ierarh de origine croată care s-a înconjurat de oameni cultivați, prin imprimarea unui stil de viață și a unui orizont cărturăresc cu deschideri spre știință – Vitéz studiase nu doar științele tari, la Viena, ci și alchimia, ceea ce deschide perspectiva către proiecții nu doar fantaste, ci și premonitoare pentru ceea ce avea să ajungă cunoașterea mai aproape de vremurile noastre – ale cărui urme, chiar dacă relativ discret etalate astăzi în orașul de pe Crișul Repede, se lasă distinse, totuși, ici și colo. Iar mai târziu, când turcii au cucerit meterezele orașului, un sacrificiu semnificativ a ținut tot de stilul artistic și de cel spiritual al locului, căci statuile celor trei regi maghiari sanctificați – Ștefan, Emeric și Ladislau I – pe care le turnaseră în metal, la sfârșitul sec. al XIV-lea, frații clujeni Martin și Gheorghe, au fost topite și transformate într-o armă de foc grea, țintind la mare distanță. Era o punctare simbolică a Islamului biruitor, dornică să anihileze nu doar o dominație creștină, ci chiar o întreagă moștenire reflectată în stilul de viață citadin al cetății sau, mai general încă, în stilul moștenit al latinității culturale central-europene.

A urmat mai apoi o epocă a barocului orădean, întipărit încă în fațade și interioare de palate dintre care unele aparțin, cum era de așteptat, mediilor ecleziastice. Nu țin minte să existe vreun album comprehensiv al barocului arhitectonic sau, mai amplu privind, artistic al părții vestice a României, dar cu siguranță că Oradea și-ar găsi cu ușurință locul printre ambianțele urbane marcate de noul gust al modernității timpurii.

Și vârstele modernității – cu eclecticul ei, de pildă – au diversificat chipul orașului, adăugându-i noi armonii și pregătindu-i apoteoza exuberantă. Ea a coincis, cel puțin o vreme, cu ridicarea nivelului de bunăstare al orașului în timpurile de relativă pace și liniște așezate sub formula La Belle Époque, când negustorimea locului și vârfurile industriale au beneficiat din plin nu numai de darurile câmpiei fertile din preajmă, nici doar de exporturile de vite spre Panonia și Viena, ci și de nivelul cultural semnificativ al elitelor. Rezultatul a fost o viață culturală trepidantă, cu reviste și publicații cotidiene în mai multe limbi vorbite, într-o atmosferă de fertil cosmopolitism, care a pregătit și s-a dovedit aptă să recepteze cele mai recente curente artistice europene.

La Oradea – dar și la Arad, Timișoara ori Satu Mare – secesiunea vieneză, curent artistic de o exuberanță a formelor și un rafinament care a recomandat-o imediat sensibilității celor mai mari iubitori ai ambianțelor de bun gust, scăpați din orizontul restrictiv al pozitivismului și utilitarismului către gratuitatea artei pentru artă și înspre o posibilă glorie a decorativismului, a lăsat cu promptitudine urme, transformând așezarea într-o geografie urbană armonioasă cu cromatică de tort servit fastuos la Café Central în capitala imperiului. Semnificația acestei metamorfoze, care a angajat forțe artistice implicând arhitecți, maeștri decoratori în piatră, metal și sticlă, pictori și experți contemplatori, mecenați și simpli oameni de gust, a fost aceea a adeziunii la un topos pe jumătate real, pe jumătate imaginar: Europa Mediană, exploratoare a propriilor căi spre frumos și armonie, generatoare de stiluri asumat originale. Sinteza lui Klimt și a apropiaților săi a însemnat o încercare de detașare netă de presiunile momentului istoric, oricâte și oricare ar fi fost, o înălțare la stil și la echilibru nu prin sacrificarea curbiliniului în favoarea austerității clasice, și nici prin cultivarea excesivă a simbolului în detrimentul jocurilor între suprafețe și culori.

Conștienți de această moștenire unică, deși – cum spuneam – nu lipsită de înrudiri semnificative în alte geografii ale Marelui Intermarium, cum i s-a mai spus acestei părți de teritoriu situate între Est și Vest, dar și între mări, edilii Oradiei și personalități luminoase ale urbei au adecvat Casa Darvas – La Roche unei admirabile misiuni publice: transformarea sa într-un prim muzeu al Art Nouveau-ului din România. Pătrunzând în interiorul frumosului edificiu, parcurgând expoziția permanentă și impregnându-se de aerul locului, vizitatorul simte la modul cel mai concret cu putință în ce fel acest stil a definit tinerimea de la începutul secolului al XX-lea, fiind recunoscut drept Jugendstil. Se poate astfel pricepe și ce rol important au putut juca spațiile destinate socializării, cafenelele unde scriitorii și oamenii de spirit se întâlneau, citeau gazetele, discutau la „un șvarț” – aromitoarea cafea – și puneau lumea la cale, dându-i contururi exuberante ce nu anunțau războiul devastator care nu putea întârzia prea mult.

Deschisă reveriilor active din august 2020, Casa Darvas – La Roche pregătește și desfășoară exuberante schimburi de idei și evenimente dintre cele mai binevenite, sub egida Oradea Heritage (Fundaţia de Protejare a Monumentelor Istorice din judeţul Bihor) şi a echipei alcătuite din Angela Lupșea, Camelia Matei, Hajnal Tavaszi şi Cristina Topai.


Copyright foto: Oradea Heritage

Ovidiu Pecican, profesor la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, doctor în istorie, prozator și eseist. A publicat volume de eseuri, studii și monografii istorice: Troia, Veneția, Roma (1998; 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998), Arpadieni, Angevini, români (2001), Realități imaginate și ficțiuni adevărate în Evul Mediu românesc (2002), Trecutul istoric și omul Evului Mediu (2002), Hașdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; ed. a II-a: Regionalism românesc, 2009), B.P. Hasdeu istoric (2004), Sânge și trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ștefaniană (2005), Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania. 1990-2005 (2 vol., 2005-2006), Între cruciați și tătari (2006), Istorii intersectate (2007), Ce istorie scriem (2007), Dicționarul celor mai bune cărți de istorie românească (2008), Medievalități (2009), Letopisețul unguresc (2010), Istoria românilor (2 vol., 2010-2011), Avalon (2011), Pâlnia și burduful (2011), Istoria de sub covor (2013); lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997, 1999, 2002, 2004), România și Uniunea Europeană (2000, 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003); antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008); a îngrijit ediții din Yves Ternon (Statul criminal, 2001), B.P. Hasdeu (Olteneștile, 2002), Geoffroy de Villehardouin (Cucerirea Constantinopolului, 2002), Robert de Clari (Cei care au cucerit Constantinopolul, 2005), Simion Dascălul (Letopisețul Ţărâi Moldovei, 2007), George Coșbuc (Comentarii la Divina Comedie, 2008, împreună cu Laszlo Alexandru). A mai publicat romane (Eu și maimuța mea, 1990; Razzar, 1998, în colaborare cu Alexandru Pecican, premiul Nemira; Imberia, 2006; Bokia, 2011; Arhitecturi mesianice, 2012; Noaptea soarelui răsare, 2014), volume de proză scurtă (Darul acestei veri, 2001, nominalizat la premiile ASPRO pe 2001; Clipuri, 2001; Zilele și nopțile după-amiezei, 2005; Povești de umbră și povești de soare, 2008), teatru (Arta rugii, 2007, editat împreună cu Alexandru Pecican, premiat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor), critică literară (Rebel fără pauză, 2004; Puncte de atac, 2006; Sertarul cu cărți, 2007; Reuniunea anuală a cronicilor literare, 2008), poeme (Nord. Moduri de locuire, 2008, viziune grafică Laura Ghinea; Elefanți pe o linie de tramvai, 2018; Filosofii ingenue, 2021, viziune grafică Alexandru Pecican), a antologat un volum de interviuri cu Nicolae Breban (O utopie tangibilă, 1994), a realizat un volum de convorbiri polemice (Vorbind, 2004, împreună cu Gheorghe Grigurcu și Laszlo Alexandru) și a reunit o serie de mese rotunde (Trasee culturale Nord-Sud, 2006). La Editura Polirom a mai publicat romanul Lumea care n-a fost (2018) și a tradus din limba franceză Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval de Bernard Guenée (2018).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”