Coperta creată de Angela Rotaru pentru versiunea românească a romanului Fiica măcelarului al scriitorului israelian Yaniv Iczkovits, apărut în 2022 la Editura Humanitas Fiction, este frumoasă și expresivă, așa cum sunt majoritatea coperților cărților apărute în distinsa colecție „Raftul Denisei”. Dacă ar fi să aleg însă o copertă alternativă, cred că m-aș îndrepta spre picturile lui Marc Chagall. Nu spre cele diafane, care, folosind coloristica tricolorului francez, exprimă exuberanța dragostei și mai ales a libertății dobândite de artistul ajuns pe meleagurile Franței, ci pe acelea care, în culori întunecate din care izbucnește roșul, amestecă amintirile și coșmarurile spațiului est-european în care se născuse artistul și în care familia sa trăise de câteva generații. Este vorba despre același spațiu care astăzi acoperă în mare parte Ucraina, Belarus, estul Poloniei și Basarabia, numit „Zona de Rezidență”, singura parte a Imperiului Rus în care evreilor le era permis în secolul 19 să circule și să se stabilească. Este spațiul în care s-a dezvoltat o intensă viață evreiască, cu economie și datini specifice, cu relații complexe și de multe ori încordate cu autoritățile și cu vecinii ne-evrei, cu școli rabinice și cu focare intelectuale care au alimentat curente politice ca socialismul, anarhismul și sionismul. Cu câteva generații mai târziu, Yaniv Iczkovits, născut în 1975, reconstituie în această a treia carte a sa o lume care fusese deja abordată de scriitori faimoși înaintea sa, cum au fost Șalom Aleihem și Isaac Bashevis Singer. Talentul în a crea personaje, a le povesti viețile și visele și a construi din acestea narative cu mireasmă de basm și legendă îl aproprie de acești predecesori. Perspectiva sa este însă diferită.
Lumea târgurilor evreiești (shtetl) din Zona de Rezidență este departe de a fi idealizată la Iczkovits. Personajele lui Aleihem și Bashevis Singer se confruntă cu aceleași probleme – antisemitismul, greutățile economice, tensiunile dintre conservatorismul și tradiționalismul care au protejat comunitățile evreiești în istorie și oportunitatea deschiderii oferită de emancipare, existența modelelor de identitate națională preluate de evrei de la europenii secolului 19. La Iczkovits însă nu există personaje model, nu exista un Tevie Lăptarul și nici un Magician din Lublin care să reușească să împace toate aceste tensiuni și să le găsească un răspuns în cadrul tradiției. Într-un fel sau altul, voluntar sau forțați de destin, eroii din Fiica măcelarului reușesc numai rupându-se de istorie și de comunitate. Iată gândurile care o definesc pe Fanny Keismann, eroina principală a romanului:
„În opinia ei, toți oamenii din Grodno erau asemenea mamei ei: izolați de lume, puși la adăpost, în siguranța propriilor locuințe. Un evreu nu se poate numi evreu dacă nu se ascunde în spatele zidurilor limbii idiș și dacă nu este locuitor al citadelei numite ștetl .Bărbații nu pot respecta legile religioase decât dacă se țin departe de tentații și le impun femeilor reguli stricte de conduită. Femeile nu pot fi întregi fără soții lor, chiar dacă virtutea bărbaților lor nu valorează nici cât o ceapă degerată. Fiecare clipă trebuie reglementată prin reguli și legi bine stabilite, totul trebuie să fie la locul lui. A încerca să sfidezi legile halahice înseamnă a te pune, de bunăvoie, în pericol.
Pentru Fanny, un astfel de mod de gândire nu însemnă doar o viață în care te înșeli continuu pe tine însuți, ci un adevărat sacrilegiu: oamenii ăștia întorseseră spatele Creației înseși. Așa că s-a apropiat tot mai mult de tatăl ei și i-a învățat meseria, după care s-a dus tocmai în Motal, să se mărite cu Natan-Berl, îmbrățișând viața la țară și lăsându-se încântată de obiceiurile țăranilor. În comparație cu Mende și toate femeile din Godno, Motal, Pinsk și Minsk, Fanny era o renegată. Pentru ele ea nu era decât o biată nebună, o meshugene. Pe la spatele ei, bârfitoarele klaftes șușoteau că, dacă te culci alături de câini, nu e de mirare că te trezești plin de purici, vrând de fapt să spună că nu era decât o chestiune de timp până când tragedia avea să lovească familia Keismann, care locuia printre creștini. Cât o privește pe Fanny, era fidelă nevoii ei de a le convinge pe femeile Motal că evreii n-ar trebui să întoarcă spatele către lume și că tocmai segregarea era rețeta pentru dezastru.” (pag. 231)
Părăsirea locuinței, familiei, comunității se petrecea în acea vreme, dar era practicată mai ales de bărbați. Se întâmplă ca aceștia să dispară în căutare de lucru sau de aventură, mai aproape sau schimbându-și total viețile în America sau în Palestina aflată în perioada primelor valuri de emigrație sionistă. Rămâneau în urmă soții și copii, familii și destine distruse sau condamnate la o lungă așteptare. Femeile erau victimele, căci era imposibil să-și refacă viețile în absența unui act de divorț religios („ghet”) acordat de bărbat. Este ceea ce i se întâmplă lui Mende, sora lui Fanny, părăsită de bărbatul său Zvi-Meir, plecat în necunoscut. Fanny decide să treacă la acțiune radicală – își părăsește și ea în miez de noapte familia și pleacă în căutarea cumnatului, pentru a-l convinge să acorde divorțul formal surorii care încercase să se sinucidă. Acest act extrem de răzvrătire și de ruptură a barierelor sociale are o acoperire solidă în tradiția evreiască. Este o faptă cu valoare de „tikun olam” (corectare/reparare a lumii). Formal, Fanny testează și încalcă limitele permise, în fapt este vorba despre o acțiune cu valoare etică supremă.
Titlul original în ebraică al cărții face, de altfel, referire directă la acest concept de căutare a perfecționării lumii. Versiunea românească a preluat și tradus titlul versiunii engleze și internaționale. În ebraică, este vorba despre un joc de cuvinte mai complex. Traducerea directă ar fi „Tikun/ Reparația de după miezul nopții”, dar el face aluzie și la una dintre rugăciunile tradiționale care subliniază obligația de a contribui pentru a face lumea mai bună.
„Să ne uităm doar la femeile acelea, de exemplu, a căror primă îndatorire este aceea față de copiii lor și pentru care maternitatea este sursa virtuții lor: ar accepta orice nedreptate, atâta vreme cât cuibul lor rămâne neatins. Dacă aceste femei ar face un pas în afară de casele lor și s-ar îngriji de ceilalți, soți precum Zvi-Meir n-ar mai îndrăzni să le abandoneze imediat ce dau de greu. Dar agenții tăcuți ai nedreptății sunt mereu la lucru, și orice suferință care apare într-un loc e facilitată de acceptarea ei supusă într-un alt loc. Fanny se simte complice la nedreptatea care a avut loc în casa surorii sale. Nu, nu complice. Mai mult decât atât. E chiar făptașă.
Lumea nu poate fi reparată, deoarece tocmai ruptura e aceea care o face să se învârtă. Și nu există nici măcar o singură femeie evreică dispusă să-și părăsească propria cale, în încercarea de a face o reparație. Nici măcar ea.” (pag. 63)
Fanny va fi ajutată în călătoria sa în căutarea lui Zvi-Meir pe drumurile Zonei de Rezidență de doi bărbați, Jijek Breșov și Patrick Adamski, personaje ale căror destine reprezintă o altă fațetă tragică a vieții evreiești din Rusia țaristă. Ambii se născuseră evrei (Jijek fusese Yoshke Berkovits iar Patrick era născut Pesach Abramson) și fuseseră răpiți pentru a fi înrolați cu forța în armata imperială. Procedeul ne amintește de luarea de flăcăi la oaste cu arcanul, practicată și în Moldova acelor vremuri și descrisă de Ion Creangă în Amintiri din copilărie. Victimele erau totdeauna copii din familii sărace, care nu aveau mijloacele să-i mituiască pe recrutori, iar bogații și chiar și rabinii comunității erau complici la aceste acțiuni. Cei care supraviețuiau anilor de corvezi și instrucție violentă se converteau în cele mai multe cazuri la creștinism și își abandonau identitatea, rupând legătura cu familiile și comunitățile care îi abandonaseră sorții. Patrick se transformă într-un soldat model, o adevărată mașină de ucis. Cel care dobândește faimă însă este Jijek, care, devenit aghiotant al unui comandant de corp de armată, reușește să-și convingă superiorul să evite încleștările violente, salvându-i pe soldați de la morți aproape sigure și cumplite în multele războaie ale Rusiei, de la cel al Crimeii (1853-56) până la războiul ruso-turc din 1877, cunoscut nouă sub numele de Războiul de Independență. Jijek este un erou atipic, bucurându-se de un respect apropiat de adulație în rândul militarilor ruși, care îl vor ajuta în timpul peregrinărilor sale și ale tovarășilor săi. Este un erou al pacifismului, o oglindire posibilă a ideilor scriitorului, care la sfârșitul carierei sale militare (obligatorii în Israel) a devenit pacifist militant, refuzând să servească în teritoriile ocupate.
Fanny însăși este o eroină atipică, și asta nu numai deoarece, părăsindu-și casa, soțul și copiii, comisese un act ieșit din comun pentru o femeie și mamă a vremurilor sale. Era fiică de măcelar. Această profesie trebuie înțeleasă în contextul tradiției evreiești, în care măcelarul are și un rol religios, el asigurând uciderea animalelor și prelucrarea cărnii după regulile alimentației rituale evreiești. Fata are ambiția (și talentul) de a-și urma tatăl, dar meseria acestuia este considerată ca rezervată bărbaților. Un incident violent îi va bara această cale de a servi în mod diferit comunitatea. Talentul și iscusința de a ucide vor fi folosite în împrejurări mai puțin obișnuite.
De la un moment încolo romanul devine o carte de aventuri, o călătorie picarescă în care eroii se confruntă cu prejudecățile și violența, cu pericolele permanente care vin din toate direcțiile. Yaniv Iczkovits are ocazia de a face și câteva comentarii despre armata rusă, doctrina sa militară și comportamentul soldaților şi ofițerilor săi. Ele se referă desigur la a doua jumătate a secolului 19, dar paralelele sunt inevitabile în mințile cititorilor:
„ … armata țarului, draga mea doamnă, este clădită pe disciplină. Obediența înseamnă promovare. Îndeplinirea ordinelor înseamnă onoare. Un ofițer nu se măsoară prin victoriile și înfrângerile sale; ceea ce contează mai mult e dacă soldații lui mărșăluiesc în linie dreaptă, dacă se prezintă la raport cu uniforma îngrijită, dacă fanfara ține ritmul și dacă răcanii lui ar îndrăzni vreodată să dezerteze. … Încă de la Războaiele Napoleoniene, înalt comandanții ruşi înțeleseseră că nu puteau să câștige o campanie decât dacă perseverau îndeajuns de mult timp și dacă asigurau un flux neîntrerupt de soldați pe câmpul de luptă. Deşi pierdeau mii de oameni, mult mai mulți decât orice altă armată, chiar dacă majoritatea lor se prăpădeau din pricina proastelor decizii ale superiorilor, din pricină că îi abandonau pe răniți și avansau fără să aștepte ca întăririle să-i prindă din urmă, armata țaristă avea încă suficient de mulți patrioți analfabeți care să-i asigure atacurile. Războiul avea să fie câștigat prin uzura adversarului, iar gafele generalilor erau mușamalizate după proclamarea victoriei.” (pag. 260)
Personajele principale ale cărții testează limitele și le încalcă în mod intenționat. Zvi-Meir Speismann și Fanny Keismann sunt cele două variante – masculină și feminină – ale acestei răzvrătiri. Fostul student de ieșiva (şcoală religioasă) le scrie rabinilor celebri care sunt foștii săi profesori și le reamintește paradoxul biblic căruia aceștia nu fuseseră capabili să-i dea răspuns. Cum este posibil ca interdicția de a mânca Fructul Oprit să fie impusă lui Adam și Eva înainte ca aceștia să fi mușcat din roadele Pomului Cunoașterii, deci înainte de a distinge între Bine și Rău? Ce sens are interdicția religioasă în absența înțelegerii? În fapt, nesocotirea poruncii divine, păcatul primordial săvârșit de Adam și de Eva era o condiție necesară, o obligație a credinței. Dacă omul nu încalcă limitele, el nu poate fi cu adevărat credincios. Răzvrătirea lui Fanny va fi părăsirea casei și a comunității și plecarea în căutarea lui Zvi-Meir. Răzvrătirea lui Zvi-Meir se va traduce în revoltă împotrivă dascălilor săi și încercarea de a crea o nouă doctrină. Spațiul est-european al Zonei de Rezidență a fost martor al apariției câtorva personaje mesianice de acest fel, considerați falși profeți în judecățile rabinice și ale comunităților lor.
„În acel moment a avut revelația faptului că Ieșiva Volozhin este o piață de idei în care succesul depinde de capacitatea cuiva de a formula evidența; cu alte cuvinte, depinde de disponibilitatea sa de a juca după anumite reguli. Iar voi, cele trei minți luminate, gedoylim, vă plimbați de colo-colo cu pas măsurat, corectându-le exprimarea – conduși nu de Tora, ci de toane și capricii. Un bazar turcesc, asta era acolo, pentru mine; Volozhin era un loc în care puteau fi puse orice fel de întrebări, cu condiția să aibă rimă și rost. După cum s-a dovedit, voi funcționați la Volozhin ca simpli arbitri ai ceea ce considerați voi a fi rima și rostul. Nici nu e de mirare că amestecul în treburile altora era în floare, de vreme ce un val întreg de scurgeri de informații și rapoarte către autorități au dus în cele din urmă la închiderea porților școlii.
Ziua în care am părăsit ieșiva a fost ziua în care mi-am împlinit și scopul studiilor mele. M-am apropiat de Rabbi Leibowitz și mi-am scos pălăria, asemenea unui creștin, stând cu capul dezgolit în faţa lui Dumnezeu. Eu, Zvi-Meir Speismann, am făcut o călătorie de partea cealaltă, pentru a experimenta erezia la prima mână, ca să pot hotărî singur dacă vreau sau nu să-l urmez pe Atotputernicul. Asta s-a întâmplat când am jurat să merg pe cărarea Domnului, nu așa cum înțelegeți voi, ci ca un om obișnuit; dacă asta înseamnă să fiu vânzător ambulant, atunci așa să fie, dar nu voi face niciodată rabat la adevăr.” (pag. 410-411)
Câteva cuvinte despre tehnica narativă și stilul lui Yaniv Iczkovits. Cartea reușește să fie consistentă și ușor de citit. Găsim în ea istorie și filosofie, pasiune și thriller, emoție, violență și abjecție. Totul este presărat, sau, mai bine zis îmbibat cu umor și aici din nou nu putem să nu ne gândim la iluștri predecesori:
„În Motal e o zi toridă de vară, una dintre acele zile în care un evreu își demonstrează credința în Dumnezeu fie și numai prin hainele pe care le poartă, amintindu-i-se încă o dată cum credința și confortul se află adesea în conflict. Până la urmă, dacă Dumnezeu i-ar fi poruncit poporului Său să se lăcomească la mâncare, să-și bea mințile în public și să preacurvească fără perdea, atunci întreaga omenire ar fi fost o adeptă devotată a Torei.” (pag. 154)
Cititorul va fi frapat, poate, de amestecul dintre română și idiș în limbajul folosit de scriitor și de eroii săi. S-a întâmplat aici ceva interesant. Într-o discuție filmată, prilejuită de lansarea cărții (poate la Gaudeamus), Yaniv Iczkovits menționa faptul că dorise foarte mult ca acest roman să fie tradus și să apară în România. Motivul este legat de familia sa. Părinții săi sunt originari din România, bunicii proveneau chiar din spațiul descris în carte. A auzit în casă vorbindu-se mult românește. Eu îl suspectez că și înțelege și poate chiar vorbește mai mult decât lasă să apară în filmări. Călătoriile sale în România (vreo cinci la număr până acum) sunt și un fel de întoarceri în timp, în acel „acasă” al copilăriei sale, în mare parte din cauza limbii române care îi sună atât de familiar. Ei bine, pentru mine, lectura acestei cărți mi-a creat o senzație asemănătoare. Citeam pasaje precum cel de mai jos și îmi răsunau în minte vocile bunicilor, cu accentul lor moldovenesc și cu cuvinte idiș presărate acolo unde găseau ei de cuviință:
„Prin urmare, chiar dacă știe că trebuie să se întoarcă într-un fel sau altul la Baranovici, Novak nu protestează în clipa în care cei doi tineri intră în colibă și îl invită pe el și pe Akim la shtiebel. Se ridică din pat și își încheie caftanul care i-a fost împrumutat cu o zi înainte. Uită-te la el acum: colonelul Piotr Novak, mergând de mână cu trei zyds, cu capul împodobit de un spodik – pălăria înaltă de blană –, cu caftanul cel lung atârnându-i în jurul trupului, încins în talie cu gartel și sprijinindu-se în baston pe o parte, în timp ce de cealaltă parte merge „fratele” lui, Avramaleh Rabinovits.” (pag. 383)
Versiunea românească a Ioanei Petridean este splendidă. Textul sună excelent, are ritm și savoare și evită cu iscusință capcanele și gafele aproape inevitabile descrierii istorice a mediului multi-cultural în care se petrecea acțiunea. Nu îmi pot însă ascunde nedumerirea în legătură cu decizia de a traduce din versiunea engleză și nu din originalul în ebraică. Nu știu dacă scriitorul a fost implicat în această decizie, dar ea este oarecum stranie. Adevărat, probabil că este mai ușor de găsit traducători din engleză în română, dar ebraica și româna au avantajul unei mase de sute de mii de persoane care vorbesc ambele limbi. Între aceștia sunt zeci sau sute care se ocupă cu traducerile. Nu știu dacă o traducere directă ar fi fost mai bună, dar abordarea directă mi-ar fi părut mai firească și mai lipsită de riscuri.
Succesul lui Yaniv Iczkovits (propulsat și de primirea în 2021 a Premiului Wingate care răsplătește cea mai bună carte cu teme evreiești scrisă sau tradusă în limba engleză) a constituit chiar și în Israel o oarecare surpriză. Mulți cititori din Israel au cunoscut doar atunci cartea, cu universul său în care istoria se combină cu legendele, cu mozaicul de personaje diverse și bine conturate. A mai publicat încă un roman de atunci și scrie acum o carte a cărei acțiune se petrece în România. După succesul binemeritat al romanului Fiica măcelarului, publicul cititor din România îi va căuta și citi cu mult și justificat interes cărțile care urmează.
