Fă, Loredano!

― Loredanoo! Fă, Loredanooo, unde naiba te-ai pitit, că niciodată nu ești de găsit când are omu’ mai mare nevoie de tine! Dar-ar dracii în capul tău ăla prost, și-n al cui mi te-a făcut! strigă Lila și vocea ei ascuțită sfâșie aerul călduț, de început de toamnă, gonind vrăbiile ascunse în rugii de mure de la gard.

Sunt singure acasă. Ea și cu aia mică. Marius a fost de noapte, o fi ațipit pe-acolo, în ghereta lui, naiba știe, că de azi de dimineață, de când s-a întors de la Văleni, nu s-a odihnit deloc. A lăsat bicicleta în curte, sprijinită de gard, a băut o cafea și a plecat direct în livadă. În septembrie se fac patru luni de când l-au mutat în schimbul 3.

„Las’, mă, că-i bun și ăla!” i-a zis ea când l-a văzut prima dată venind în zori, cătrănit, cu soarele ridicându-i-se în ceafă, cu transpirația curgându-i pe frunte și cu gura mirosindu-i a acru și a tutun. La început lucra și el ca omu’, ba de dimineață, ba de pe la două. Nu se pricepea la multe, dar era băiat bun, ajungea la timp la fabrică, nu făcea gură, nu se înhăita cu toți neisprăviții și, mai ales, era încă tânăr și ținea la tăvăleală. Descarcă ici, încarcă colo, mută, cară, du-te sus, vino jos și tot așa până ieșea din tură, îi saluta pe băieți, își aprindea o țigară și, cu ea în colțul gurii, se urca pe bicicletă și o ținea-ntins pe șoseaua care șerpuia printre dealuri, din Văleni până la intrarea în Drajna, unde se desfăcea în trei: o parte asfaltată continua spre Făget, spre biserică și școala cea nouă, de-o renovară ăștia, cu bani europeni, o parte se subția într-un drumeag prăpădit ce urca dealul pieptiș, până sus, la Tușa Gica, mama Lilei, și o parte se făcea drum de căruță și se împlânta în moalele satului, traversându-l dintr-o parte în alta și făcând roțile bicicletei să i se tot poticnească, ba în pietre, ba în bulgării de pământ, asta când nu se înfundau cu totul în noroaie. Pe Lila, schimbul 3 nu o deranja. Să vie ei, banii, că restul se-aranjează!

― Tu ești cinstit, d-aia te puseră ăștia paznic de noapte, că au încredere în tine, i-a zis ca să-l mai îmbărbăteze! Deși știa și ea că motivele erau altele. Ăsta de-i luase locul era rudă cu primaru’ sau cu vicele, văr de-al doilea sau ceva pe-acolo, așa le povestise Dumitru a lu’ Calu, o namilă de om ce-și făcuse o ditamai casa colo jos, fix pe malul gârlei.

― Las’, bre, că-i bine cu Teleajenul aproape, să aibă și copchiii mei un’ să se spele, râdea el gros, cu buza de sus răsfrântă, dezvelindu-și incisivii ca două lopeți, moștenire de familie, de unde și numele. Lucrase niște ani pe un șantier, pe undeva, pe-afară, până când s-a îmbolnăvit de plămâni și l-au trimis ăia să zacă la el acasă. În ziua în care microbuzul l-a lăsat în dreptul stabilopodului uitat cine știe de când pe tăpșanul de la marginea satului, nea Dumitru a luat-o agale pe drumul de căruță, a bătut la toate porțile, a chemat bărbații la crâșmă, a pus pe masă o sută de euro și a dat de băut la toată lumea. Abia pe urmă s-a dus acasă, la ai lui. Din ziua aia, oamenii au prins a-i spune lui toate păsurile, de parcă depărtarea îl făcuse nu doar mai avut, ci și mai înțelept. Adevărul e că traiul printre străini îl obligase să învețe să tacă și să asculte fără să-și tot dea cu presupusul și asta pentru că nu pricepea mai nimic din păsăreasca de se vorbea pe alte meleaguri.

S-au trezit cu el la gard acu’ vreo câteva luni, prin primăvară. Era duminică, Marius și Lila căscau gura la televizor, Loredana se juca c-un pui de mâță și atunci l-au auzit pe Nero lătrând și o voce guturală „ho, boală!” le-a intrat prin fereastra deschisă, făcându-i să dea sonorul mai încet și să scoată un cap afară. I-au făcut semn omului să intre, l-au poftit în casă, au adus sticla de țuică la îndemână, două pahare, femeia a luat fata și au ieșit în curte, „mă duc la vacă”, a zis ea, lăsându-i pe bărbați cu televizorul pornit și paharele pline, să vorbească de-ale lor.

Mai încolo, musafirul s-a ivit în pragul ușii, s-a uitat peste gard, și-a trecut limba peste dinți, a scos un plescăit și, lăsându-se spre stânga, cu umărul spijinit de zid, a ridicat piciorul drept de la pământ, încercând, pe dibuitelea, să și-l vâre în pantoful stâlcit, albit de praf și găurit în vârf, rămas pe treapta cea mai de sus din cele trei care duceau din casă în curte.

― Pleci, bre?

― Plec, Lilo, plec, a zis el și s-a lăsat cu un icnet și spre dreapta, cât să încalțe și celălalt pantof, lovind apoi cu talpa de ciment, să intre cum trebuie.

Nero a început iar să latre și să tragă de lanț, portița dinspre uliță s-a deschis câș, cu un scârțâit jalnic, „fă-i și tu ceva, Marse, că la prima furtună rămânem fără ea!”, a țipat femeia, Marius a dat din cap că bine, s-a uitat la vecin cu o privire goală, de om abia sculat din somn, l-a salutat, a tras o flegmă, i-a dat un șut lui Nero, „taci, boală!”, și-a aprins o țigară și i-a spus femeii:

― Cică or să mă bage de noapte, la schimbul 3. Au adus în locul meu pă unu’ de se știe primaru’ cu el, o rudă sau ceva. Mi-a zis Calu’ că i-a auzit vorbind în birou, la vice.

― Da’ ăsta ce căuta acolo?

― Dracu’ știe, a zis Marius și, cu degetul mare ieșit cu totul dintr-un șlap ruptăcit, a prins a împunge un măr găunos, ajuns, din întâmplare, la picioarele lui, în iarbă. Și-a îndesat apoi mâinile în buzunarele pantalonilor, „să pui mâna să-i mai cârpești și tu, că-mi pierz banii prin găurile astea!”, și a rămas așa, cu ochii la Lila, așteptând naiba știe ce. O vorbă bună, poate.

― Las’, mă, că-i bine și schimbul 3, doar să te plătească! a zis femeia și i-a făcut un semn scurt, cu bărbia. Să mi-i dai să ți-i cos, deși poate îi zic lu’ nașa să-ți ia alții, de la buticul ăla de lângă blocul lor, a mai spus și s-a împins cu toată forța în portiță, cât să o înțepenească și să o poată prinde cu un soi de laț de sârmă, petrecut peste vârfurile ascuțite a două uluci.

De urât, nu-i era urât să rămâie singură peste noapte, doar ea cu fata. Îl aveau pe Nero să latre, dacă se apropia cineva de casă, deși nici dracu’ nu venea să-i calce pe ei la cât de pârliți erau! Problema nu erau ei, ci vecinii, un profesor de la București care-și făcuse casa de vacanță fix peste gard de ei. Aia da casă, să tot furi din ea: cu etaj, cu pivniță, cu o ditamai camera la parter, cu televizor din ăla plat, ca un ecran, cu calculator, cu boiler la baie, să se spele la cur cu apă caldă, păi, nu-i așa?!, cu veceu lângă dormitor, cum le-a povestit lor Loredana.

Cică odată, când ploua torențial, au lăsat-o și pe ea să intre înăuntru. În mod normal, o țineau să se joace cu Eva pe terasa din față, aia acoperită, cu băncuțe de lemn pe margine și masă mare, de stejar, în mijloc. Doar că-n ziua aia așa de tare bătea grindina și vântul sufla ca apucatul, că doamna a venit și le-a spus fetițelor să-și strângă repejor creioanele colorate și să intre în casă. „Și pe mine mă trecea rău și vrusei să fug la noi, în fundul curții, a povestit Loredana, da’ doamna mi-a zis că pot să merg acolo, la baie, să fac ce am de făcut. Și veceu’ lor are colac roz și un buton pe care dacă apeși, curge apă și ia rahatu’. Și apa se face așa, albastră. De ce, mami, se face albastră?” vru să știe fata și ceva din întrebarea ei o făcu pe Lila să se oprească din curățatul păstăilor, să-i arunce o privire piezișă, să împingă ligheanul spre copilă și să-i șuiere printre dinți: de unde dracu’ să știu eu de ce le curge la ăștia albastru în căcăstoare? Ia, mai bine, pune mâna și m-ajută cu mazărea asta!

Lila își umezi cu vârful limbii buzele crăpate de arșița de peste vară, se îndreptă de spate, duse palma streașină la ochi și se uită în lungul drumului. O pală de vânt îi vârî sub nas miros de balegă și de fructe putrezite. Era singură acasă. Marius era dus deja de vreo două ceasuri bune, colo-n spate, în livadă, cu ceilalți din sat, să întindă prelatele sub pruni. Fusese un an bun, se făcuseră multe fructe, așa că o să fie de treabă. Numai fata asta, naiba știe pe unde o fi dusă, că niciodată nu dai de ea când ai nevoie, se gândi Lila și dădu drumul încă unui strigăt ascuțit, ca de pasăre.

― Loredanooo! Unde ești, fă?

O fetiță la vreo șapte, opt ani se văzu venind agale din fundul curții. Avea părul prins în vârful capului într-un soi de coc făcut la repezeală, legat cu un elastic de borcane, o rochiță care se mai ținea de-acu’ într-o singură bretea și niște picioare ca doi araci, înnegrite de soare și pline de zgârieturi, pe care le târâi cu grijă să nu-i scape papucii. Mai ales că erau noi, îi luase nașă-sa din târg, „ca să nu mai zică mă-ta că ne doare-n cur de voi și de neamul nostru!”, și o pupase cu ruj, țoc, țoc, pe ambii obraji, punând-o să-nchidă ochii și să întindă mâinile după cadou.

― Ia să-i spui lui mă-ta să-ți facă și ție unghiile cu roz, să fii și tu ca fetele de la oraș!, i-a zis nană-sa și i-a promis că într-o zi, dacă e cuminte, o s-o ia la ei, la Ploiești, să-i dea să mănânce la Mecdonălț. Și mergem și la butic, acolo lângă noi, la bloc, să-ți cumpăr o rochiță nouă, cu volane. Doar să mai crești un pic și te ia nașa!

― Așa zic și eu, să mai creasc-un pic! a spus atunci nașu’ și a dat drumul la un râs care l-a făcut pe Nero să latre și să tragă tare de lanț, speriind găinile care scurmau în praful din bătătură.

Tot atunci, dar mai pe seară, cât stăteau cu toții la masa lungă din curte și ciocneau pentru sufletul morților și sănătatea viilor, Marius a scos din casă boxa cea mare, de le-o adusese nașu’ tocmai din Germania, iar Lila și cu nășica s-au ridicat în picioare și au început să chiuie și să bată din palme, trăgând-o apoi, pe fetiță, fiecare de câte o mână, să o ia cu ele la dans.

― Haida, Lori, mai cu viață, dă din cur, așa, ca noi, să moară bărbații când te-or vedea! Ia uite, Marse, striga mă-sa, ia uite ce dansează fata noastră!

Doar că ea nu era a lor, ci doar a ei.

De când își făcuseră casa, Lila și cu al ei trăiau doar cu ochii la ei în curte. Nici nu se dădeau jos bine din mașină, că ăștia doi și începeau: dă și mie o sută, ba mai dă-mi încă una, hai și câțiva lei împrumut până săptămâna viitoare, aoleo, s-a terminat butelia, aoleo, s-a îmbolnăvit fata, s-a șubrezit acoperișul, s-a terminat uleiul, în fine, toate problemele lor le aruncau la ei, peste gard, ca pe puii de pisică.

El apăruse într-o zi la poartă, să tot fie vreo patru ani de-atunci, uitându-se peste gard și strigându-i Lilei de pe uliță dacă n-are nevoie de cineva să-i lucreze cu ziua. Și cu ziua, și cu noaptea, și-a zis Lila în gând, măsurându-l din priviri, și l-a lăsat să intre. Bărbatul s-a oprit în mijlocul curții, și-a dat jos geanta de pe umăr, a scos o țigară, a cerut ceva de mâncare, a făcut ochii roată în jur, „am nevoie de om la prune”, i-a zis ea, el a zâmbit, a terminat tot ce i-a pus ea în farfurie și a rămas. Pe Lori n-o bătea, dar nici c-avea vreo treabă cu ea. Îi aducea din când în când o cutie cu suc luată de la Tymbark, de la fabrică, unde îl făcuseră ăștia paznic de noapte. Îi plăceau copiii, dar să fi fost ai lui. Numai că naiba știe ce tot făcea Lila, că degeaba futea la ea, proasta nici să rămână borțoasă nu mai era în stare.

Vocea ascuțită a Lilei răsună în bătătură, făcând-o pe fată să grăbească pasul.

― Hai, fă, odată, că ne-apucă prânzul la cum îți miști picioarele alea! se oțărî femeia și o porni către portița mică din spatele grajdului, aia ce dădea către livadă. Auzi, și să te duci și pân’ la vecinu’, să le spui la astea două că eu am plecat și că, dacă vor să vie, apăi să-și miște odată curu’!

Fetița dădu din cap că bine, îl mângâie în treacăt pe Nero și o luă direct prin iarba mare către casa frumoasă, cu etaj, crescută peste noapte de partea cealaltă a gărduțului lor, strâmbat de vânturi.

― Loredanooo! strigă mă-sa ajunsă de-acum în capătul celălalt al curții, fă, să nu care cumva să le-o spui pe-aia cu curul, m-auziși? Zi-le doar să vie. Și întreabă și dacă dom’ profesor e acasă, că vrea Marse să vorbească cu el! Auzi, fa, și nu mai târșâi picioarele alea, că-mi ridici tot praful pe rufe, mai rupi și târlicii și să vezi atunci ce bătaie îți iei!

Domnul profesor nu era acasă. A trebuit să se întoarcă de urgență, la București, după ce ieri-seară, pe la zece, îl sunase decanul să-i zică să dea pe Digi, că cică ieșise scandal în presă cu diplomele lor de licență. A fost nevoit să-și strângă câteva lucruri, la repezeală, să dea câteva telefoane, să se trezească în zori, să-și bea cafeaua singur, în bucătărie, și să se pornească la drum, pe nemâncatelea, cu radioul pornit și cu sufletul strâns, lăsându-și la țară fetița și soția. Îmbrăcată într-o rochie subțire, pâna la genunchi, cu flori mari și galbene, cu părul blond, tuns scurt, cu cărare într-o parte, doamna stătea în picioare, pe terasă, cu brațele încrucișate la piept, și-i spuse Loredanei, cu voce mieroasă:

― Nu, drăguțo, domnul profesor a plecat la București! Dar, ia zi, ce mai vrea Marius de la el?

De parcă ea nu știa ce vrea! Bani, aia voia. De când își făcuseră casa, Lila și cu al ei trăiau doar cu ochii la ei în curte. Nici nu se dădeau jos bine din mașină, că ăștia doi și începeau: dă și mie o sută, ba mai dă-mi încă una, hai și câțiva lei împrumut până săptămâna viitoare, aoleo, s-a terminat butelia, aoleo, s-a îmbolnăvit fata, s-a șubrezit acoperișul, s-a terminat uleiul, în fine, toate problemele lor le aruncau la ei, peste gard, ca pe puii de pisică. Noroc că nici ei nu erau fraieri și, la schimb, le cereau lapte, ouă, uneori câte o găină sau vreo bucată de vițel, ba chiar, în ultimul timp, le lăsară și cheile de la poarta din spate, să intre și să le cosească iarba, să sape la trandafiri, să văruiască merii și să repare bucata aia de gard de a smuls-o vântul astă primăvară că de-atunci le tot intră găinile și li se găinățează pe terasă.

Când fusese să facă actele pentru locul ăsta de casă, domnul profesor îl întrebase de-a dreptul pe primarul din Drajna, fost coleg cu el de armată:

― Auzi, băi nene, dar nu mă trezesc cu toți nespălații și tuciuriii la mine în prag, că eu am boală pe-ăștia!

― Haide, domne, păi eu sunt om serios, vorba aia, sunt la al doilea mandat, îi cunosc pe toți de pe aici, de la amărâta aia de Tușa Gica, de stă singură, ca un huhurez, în coșmelia ei din vârful dealului, și până la ăla de se întoarse din străinătate și-l ajutai eu să-și ridice casă, pe malul Teleajenului, doar să vie din când în când și să-mi spuie și mie ce mai vorbesc oamenii pe la cârciumă. Aici, în sat, toți au votat cu mine, și dacă eu îți zic că ăștia de-o să-i ai vecini sunt de încredere, atunci așa e! Plus că fac o țuică a-ntâia! Ascultă la mine, cumpără-le tu livada aia de pruni, din spate, vorbesc eu cu ei să-ți facă un preț bun, și lasă-ne pe noi să ne ocupăm! O rogi pe Lila să-ți culeagă două, trei kile de prune pentru soție, să facă și ea câteva borcane de gem, îi dai și la fată să mănânce o prună bună, iar cu restul, la cazan! Apoi, împărțim! Ia vino cu mine să-ți dau să guști și să-mi spui dacă ai mai pomenit așa ceva, i-a mai spus primarul lui dom’ profesor, privind la el cum numără banii și semnează acolo unde îi arată el.

Loredana intră pe poarta din spate, făcu înconjurul casei, se opri pe terasă și, auzind că domn’ profesor lipsește, rămase descumpănită în prag, încercând să se uite peste umărul doamnei acolo unde, în cameră, așezată turcește pe covor, Eva moșmondea ceva la bareta unei sandale.

― A zis mama să vă mișcați, ăăăă, să vă grăbiți, dacă vreți să mai prindeți prune! C-au început încă de dimineață să scuture pomii, iar acu’ deja se apucă să strângă și să bage-n butoaie.

― Normal că vrem! strigă fetița, sărind în picioare și căutând ceva, naiba știe ce, în coșul mare de rafie din holul de la intrare. Stai să-mi iau poșețica. Mi-am cumpărat-o mai demult de la Disney. Uite-o, asta e! zise cu voce triumfătoare, ridicând deasupra capului o gentuță de plastic lucioasă, roșu cu negru, cu baretă, închizătoare cu țac și desene cu Mickey. Îți place?

Lori dădu din umeri și lăsă colțurile buzei în jos.

― Păi, în asta încap cel mult trei prune! Mai bine ia o pungă mare, din aia, de la Lidăl. Că e plin de prune și curge și zeamă din ele. O să-ți murdărească tășcuța.

― O să ia mama pungă, eu îl iau pe Lulică, spuse Eva și strânse la piept un ponei cu ochi mari și coamă roz. I-am promis că vine cu noi, fiindcă e și el mic și nu-i place să rămână singur, înțelegi? întrebă fata și-și pupă calul în frunte. O să-i dau și lui o prună dacă e cuminte!

Eva își aranjă poșeta pe umăr, își aruncă o ultimă privire în oglinda din hol, cum văzuse că face mama, dimineața, când pleacă la bancă, și ieși pe terasă. Soarele era sus de-acum și o lumină caldă se scurgea peste dealurile domoale. Tălăngile se amestecau cu strigătele oamenilor, cu cotcodăcitul găinilor și cu zgomotul apei care curge în vale, umflată de ploile de peste vară. Noroc că nu bătuse piatra și nu dăduse jos fructele.

Loredana își așeză breteaua rochiței mai bine, dădu ochii peste cap și pufni.

― Dacă vrei să știi, caii nu mănâncă prune, ci fân. Și mai mănâncă mere și morcovi, na!

― Ba Lulică al meu mănâncă, pentru că e fermecat! Dar tu habar n-ai, fiindcă voi, aicea, la țară, habar n-aveți de nimic! Așa zice tata! Și tata e foarte deștept, fiindcă e profesor! Iar aseară, dacă te interesează, au vorbit despre el la televizor, și i-au arătat și poza.

Loredana se încruntă, își mușcă buza de jos și o luă înainte către poarta ce ducea spre curtea ei. Mergea grăbită, cu pas hotărât, făcând-o pe Eva să fugă după ea. Oare ta-su ce o fi?, se întrebă. Poate e astronaut, sau președinte, sau actor, așa, ca Pavel Bartoș. „E pe dracu’ să-l ia de dobitoc!” îi zisese mamaia Gica acum vreun an, când voise să știe cine e și de ce-a plecat. Avusese de scris o compunere, la școală, dar așa, se dusese cu tema nefăcută.

Acum se abținea cu greu să nu plângă și, cât timp se chinuia să-și țină lacrimile pe dinăuntru, aruncă o privire plină de ciudă, peste umăr. Probabil că atunci s-a și întâmplat nenorocirea. O piatră ascuțită i-a intrat în papuc, tăindu-l în vârf, fix acolo unde era desenată o floricică verde, cu cinci petale. Loredana se opri speriată și-și ținu respirația. Simțea cum genunchii o lasă și inima îi bubuie în tâmplă. O s-o omoare maică-sa!

Eva o ajunse din urmă. Își aruncă poșeta în iarbă, că-i tot aluneca de pe umăr. Păstră doar poneiul pe care i-l întinse Loredanei, poate îi mai trece supărarea.

― Vrei să-l ții și tu un pic? o întrebă.

Lori îl luă, îl mângâie și-și lipi obrazul pătat de soare și de lacrimi de coama cea roz a căluțului.

― Chiar crezi că-i fermecat?

― Mi-a spus mie mama! zise Eva. Iar mama mea nu spune minciuni. Doar aseară i-a zis lui tata să mintă dacă e nevoie, ce mare lucru, că oricum toți mint. Uite, pune-ți o dorință, spune-i-o lui Lulică la ureche și-o să vezi că se-mplinește!

Loredana se uită la papuc, se uită la ponei, privirile i se duseră mai departe, peste gard, până la ea în curte, trecură peste găini, peste cotețul lui Nero și grajdul vacii, peste portița în spatele căreia se întindea livada, aia de i-a convins primarul să i-o vândă bucureșteanului pe o nimica toată, „hai, semnați aici și măcar știți sigur că nu rămâne Marius fără serviciu”, urcară-n sus, la norii de pe cer și la soarele care se desfăcea ca un ghem în fire de lumină ce cădeau peste sat, se opriră pe uliță, se duseră colo jos, de vale, la Teleajen, peste casa lui Calu, făcură înconjurul lumii, o lume mică, ce-i drept, dar tot lume se chema, înainte să i se așeze cuminți, pe degetele de la mâini.

― Aș vrea să-mi facă și mie mama unghiile cu roz! spuse în șoaptă și-o rupse la fugă spre livadă, cu papucii în mână. Eva grăbi pasul. În spatele ei, mama cobora aleea pietruită, cu o pungă de Lidl în mână. Diseară are să facă prăjitură cu prune, se gândi și zâmbi încrezătoare.