Hidrosinteză

Fragment de roman

Start
343 vizualizări
Citiți în 33 de minute

Zilele deveniseră strălucitoare. Totul se multiplica în clădirile de sticlă și în gheața care acoperea orașul cu o încăpățânare parcă nesfârșită. Am ajuns în stația de urcare fără să știu motivul. Totuși, n-am avut nicio surpriză când l-am văzut acolo așteptându-mă. Eram așezați în grupuri diferite. Se uită la mine și la tata în treacăt, ca la doi necunoscuți. Nici eu n-am dat vreun semn că l-aș recunoaște pe el. Veșnicul nostru dialog mut își urmă cursul: „De ce m-ai chemat aici? Știi că nu vreau să te văd, știi că în atâția ani n-am venit.” „O să vezi”, auzeam în interior răspunsul lui, „o să vezi…”. Ce m-a făcut să vin tocmai acum? Nu-mi dădeam seama, simțeam doar că era ceva important. „O să urcăm”, mi-a zis, „să vezi ce amuzant o să fie”. Părea deodată mai luminos, ca atunci când îmi povestea despre starea pe care o avea pe fundul mării, când mă făcea să mă gândesc la liniștea dinaintedeviață și la dorința lui subconștientă de a nu se fi născut. „Rahat”, îmi spunea, „lasă speculațiile astea cretine, dacă vreau să aud de-astea sunt destui tâmpiți care s-au făcut psihologi și care de-abia așteaptă să ia bani debitând aceleași idioțenii tuturor papagalilor pe care-i conving că e ceva în neregulă cu scăfârlia lor.” „Da, dar eu sunt pe gratis…”, îi spuneam, zâmbind la gândul zgârceniei lui. „Pentru tine am fost tot timpul pe gratis…” „N-am nevoie de cretine nici chiar pe gratis”, îmi răspundea el oarecum mai vesel și mă săruta.

Era un mecanism ciudat cel pe care urcam, un fel de coardă foarte groasă de care eram prinși cu un sistem destul de precar, doar de unul din brațe. În rest, atârnam liber și trebuia să ne cățărăm prin forțe proprii, în timp ce coarda descria în aer o mișcare circulară amplă. Eram fiecare pe cont propriu, unul sub altul, cu o distanță destul de mare între noi. Semăna oarecum cu un amuzament într-un parc de distracții. Doar că acum eram în București, pe vârful celui mai înalt munte din lume și coarda ne ducea și mai sus, pe o distanță căreia nu-i vedeam capătul. Era o jucărie imensă și, deși râdeam, simțeam că putea fi mortală. Am început să urcăm. Mișcarea circulară a corzii aproape că mă smulgea din sistemul de siguranță. Brațul meu era prea subțire și a trebuit să fac un mare efort să nu zbor de pe traseu. Dedesubt se vedea Pământul din ce în ce mai mic și acum mă miram cum ceva atât de mic poate să-ți dea atâta suferință. El era undeva departe, înaintea mea, nu-l vedeam, dar îi simțeam prezența prin acel fir subțire pe care l-am simțit de prima oară între noi și de a cărui existență nu m-am îndoit niciodată, oricâți ani au trecut, din moment ce pentru mine avea o realitate aproape tangibilă. „Ești nebună”, îmi spunea. „Trăiește în turnulețul tău și mulțumește-te cu firul aproape tangibil dintre noi. Mie îmi trebuie ceva mai concret de atât.” Să rămân în prezent, totuși. Nu mă ajuta cu nimic să readuc trecutul în prezent.

Amplitudinea mișcării circulare a corzii a început să scadă și am văzut undeva sub noi ceva ca un crater larg de vulcan. Am început să coborâm încet și ceea ce inițial părea să fie o machetă, o jucărie, se dovedea a fi imensitatea unui alt Pământ. Într-o parte a craterului se vedea o aglomerare de case, un oraș probabil. În partea opusă se vedea o pată neagră, mult mai mică – de la acea distanță părea o adunătură de vreascuri umede din care se prelingeau picături negre – ființele. Nu ne-am desprins de coardă, dar cineva ne-a explicat: „Ăsta e orașul întregii planete, întreaga planetă e craterul și toți locuiesc în oraș. Pata neagră e așezarea oamenilor de spirit, cei care au ales să trăiască în afara lumii materiale. Pe planeta lor, lumina e neagră.” Apoi, fără ca noi să ne mișcăm, craterul a revenit la dimensiunile unei machete, s-a multiplicat și s-a așezat în palma fiecăruia dintre noi. Am încercat să iau între degete pata cea neagră, să văd din ce e făcută, dar brusc totul a dispărut și am revenit în stația de urcare. El era acolo și ne pregăteam să… urcăm. Din nou. Uitase că mai urcasem deja. Părea o glumă. M-am uitat în jur și nu l-am mai văzut pe tata. Probabil îi plăcuse mai mult sus și alesese să locuiască acolo. Cine știe. Între degete aveam o pată neagră ca și cum aș fi frecat între ele un chibrit ars.

El continua să își fixeze mecanismul de prindere a corzii și-mi spunea în limbajul nostru tăcut: „O să vezi… o să vezi…”

Am plecat. Am avut sentimentul atât de familiar că-l las în voia activităților lui repetate la nesfârșit, fără să fie conștient că făcea asta – un fel de Sisif fericit.

***

Am coborât în forfota orașului de sticlă și, probabil, am început să simt timpul. Altfel nu-mi explic fenomenul care s-a petrecut într-o dimineață când, uitându-mă în reflexia mea din geamurile unei clădiri, nu mi-am recunoscut fața. Aveam înaintea mea o femeie matură, înaltă și slabă, cu o privire deschisă și fermă. Brusc mi-am dat seama ce se întâmplase – nu mai aveam exterior. Ceea ce vedeam în reflexie era așa cum mă știusem dintotdeauna pe interior, în niciun caz acea femeie mică, fragilă și cu trăsături de copil, care involuntar îndemna bărbații să-i toarne minciunele cu siguranța că vor fi crezuți – lucru care îmi cauzase câteva neplăceri importante de-a lungul vieții. În sfârșit, tovarășa mea fragilă dispăruse. Și nimic nu se schimbase. Ceilalți treceau pe lângă mine cu treburile și cu viețile lor.

Simțeam nevoia să mănânc puțină satisfacție, dar trebuia să mă abțin. Pe lângă picioarele mele trecură într-un șir tăcut și întunecat câteva tristeți în căutare de amatori. De când reușiserăm cu toții să ne exteriorizăm sentimentele, ele n-au mai vrut să se lase închise. A început să le displacă întunericul și umezeala pereților interni. Găseau mult mai plăcute luminile reflectate în orașul de sticlă, frumusețea exterioară a fostelor lor gazde. Sentimentele luau acum forma unor animale ciudate și irezistibil de apetisante, invitând oamenii să le vâneze și să le servească gătite în restaurante și fast-food-uri. Era singura modalitate prin care sentimentele mai puteau pătrunde în interior, iar atunci doar pentru scurtă durată – era un fel al lor de a se îmbăia. Când ieșeau, redeveneau ceea ce fuseseră înainte să se murdărească: lumini vii de diferite culori.

Ultima oară fusesem locuită pentru câteva momente de o furie oarbă, iar asta pentru că nu putusem rezista tentației de a gusta dintr-o superbă caracatiță roșie, întinsă lasciv pe o farfurie de sticlă în care se răsfrângeau reflexele ce pulsau din carnea roșiatică. Greșit. Va trebui să mă rezum la hidrosinteză – deși filtrarea apei n-avea nicio savoare și îmi dădea acel aspect poros, dar măcar nu riscam o criză de furie sau de alt fel. Desigur, dacă erai norocos puteai nimeri peste o porție de fericire sau măcar de mulțumire, ori speranță, dar nu puteai să știi niciodată dinainte: sentimentele erau imprevizibile cu formele pe care le luau, se ghidau în totalitate după impulsul de moment. Am înghițit în sec și tocmai în acel moment am simțit vibrația aceea uitată în stomac. Uitată e un fel de a spune. Era tot timpul acolo, firul nu se rupsese, deși era atât de subțire. Atât de subțire încât simțeam orice variație. Prin acel fir știam că el există, știam că vegetează lângă o femeie sau alta. Din ce în ce mai rar alta. Tot mai des aceeași. Nu pentru că așa și-ar fi dorit. Dar vârsta. Nu-l mai văzusem de la călătoria din vârful muntelui. Ani. Am simțit că țin în mână o cască de motociclist, n-o avusesem înainte. Neagră cu o dungă lată, albă, de la frunte la ceafă. Scria pe ea „Gare du Nord”. Melodia celor de la Poésie Noire. Și atunci am știut. El cunoscuse pe cineva important într-o gară. Mai demult. O femeie.

Pe trotuar se apropia de mine un bărbat. Era mai puțin poros decât mine. Aproape lustruit. Tocmai avusese o masă copioasă – nimerise dezamăgire, aș spune, după culoarea galben pal și expresia amară a gurii.

Pe trotuar se apropia de mine un bărbat. Era mai puțin poros decât mine. Aproape lustruit. Tocmai avusese o masă copioasă – nimerise dezamăgire, aș spune, după culoarea galben pal și expresia amară a gurii. Dar, cum am spus, nu puteai să știi niciodată. L-am oprit și l-am întrebat despre mașina lui, a celui despre care voiam să aflu. Nu știu de ce am întrebat despre asta. Bărbatul s-a oprit fără să se mire și mi-a spus: „Prietenul meu nu mai are mașină deocamdată. A trimis-o cu un transport înaintea lui, peste apă.” Mi-a zâmbit și și-a reluat drumul.

Da, deci urma să plece. După ce a așteptat atâția ani să cobor din „turn”, urma să plece. Pentru că bătrânețea venea, iar femeia aceea nu mai aștepta. El îmi spusese mai demult: „Dacă n-aș fi avut meseria asta cretină, aș fi plecat de mult din țară.” M-am uitat la casca de motociclist. „Gare du Nord”. Și iată-mă, plimbându-mă, poroasă, prin gară, cu o țigară aprinsă în mână, eu, femeia matură cu privire pătrunzătoare, până în fața bărbatului aproape bătrân care stătea la o masă de sticlă alături de un prieten poros.

— Ca să vezi, a spus el și m-a măsurat cu răceală. Aproape că nu te-aș fi recunoscut.

— Bună ziua, îmi spuse politicos prietenul poros.

— Dacă eram pusă pe glume proaste, m-aș fi prefăcut că nu te recunosc deloc și ți-aș fi spus că probabil mă confunzi, i-am răspuns eu, făcând abstracție de prietenul poros.

Ca de obicei în prezența lui, nepolitețea care-i era adresată se extindea și asupra celor din jur. „Tot n-am învățat s-o controlez”, m-am gândit. Desigur, nu mi-a făcut cunoștință cu prietenul. Mi-am stins, calmă, pe tăblia mesei țigara ajunsă la jumătate. Știam că e interzis să ai așa ceva. Nu-mi plăcea fumul, îmi dădea un aer indecis. Dar aveam țigări pentru a-mi confirma față de mine însămi că am rămas oarecum o rebelă. Ceea ce de fapt știam că fusese doar wishful thinking, niciodată o realitate.

— Tu faci glume proaste și când nu deschizi gura, de exemplu ai apărut, spuse el pe ton de concluzie, luând o gură de apă cu mai multă poftă decât o cerea lichidul ingerat.

— Scuze, pa, spuse prietenul poros întorcându-se spre el. O zi bună, îmi spuse mie în treacăt, lăsând în urmă o dâră umedă. „Prea multă apă”, am gândit, privind în urma lui. „Încearcă să reziste poftei de sentimente. Dar o să cedeze.” Uneori mi-ar fi plăcut să simt mai puține lucruri. Aș fi avut un trai mai comod.

Rămas singur, el luă cu un gest avid restul de țigară lăsat de mine pe masă, îl aprinse și închise ochii în timp ce fumul lua forme estetice în interiorul lui. Totdeauna îl bănuisem a fi o reușită estetică. Chiar și când eram lustruiți, mă gândeam la interiorul lui și eram convinsă că organele lui interne erau aproape de perfecțiune. Acum, când chiar puteam să văd, aveam o oarece satisfacție constatând că nu fusesem deloc departe de adevăr. În timp ce-l priveam mă gândeam că de fapt nici n-aș fi mințit prea mult dacă i-aș fi spus că nu-l recunosc. Era alt bărbat, fizic vorbind, îmbătrânit și cu altă expresie a feței. Mai schițat. Mai pierdut. Mai aproape de capăt. Dacă n-ar fi existat firul acela subțire, care în apropierea lui se întindea întotdeauna la maxim, aș fi trecut mai departe. Dar firul exista, noi existam și am încercat să găsesc sub învelișul acela rece și poros ceva mărunt din umanitatea noastră de altădată. Am găsit ceva în ochiul lui drept. M-am așezat pe partea aceea și l-am privit mai de aproape. Ochiul era puțin umflat și parcă gata să lăcrimeze. N-a avut curaj să se uite spre mine. A început să clipească ceva mai des și, ca de obicei, să mormăie cinisme și jigniri privind oarecum melancolic în zare. Dar, tot ca de obicei, știam că-i era suficientă vederea laterală pentru a-mi surprinde toate reacțiile. Mereu îi admirasem vederea periferică. După ea se ghida întotdeauna, ca un liliac după ultrasunete. Vederea periferică se lovea de obstacol și primea de acolo reacții. În funcție de ele știa ce atitudine să ia, fără să pară că a studiat vreun pic problema: orgoliul… încă erau oameni care mai păstrau așa ceva. Pentru mine nu mai exista orgoliu, totul devenise de mult un simplu joc. Ca și pentru marea majoritate. El era printre cei puțini care încă se mai agățau de vechea umanitate, și poate că, în trecut, presentimentul că el urma să rămână oarecum ancorat acolo mă făcea să-l tot aleg, cu un fel de melancolie, o reverie la a cărei dulceață mi-a venit cel mai greu să renunț: a fost ultima.

— Când pleci?

— Unde să plec?

— Ești în gară și nu mi-ai zis nimic despre plecare pentru că vrei să scapi de jena despărțirii definitive de mine, i-am zis zâmbind. Totdeauna ai fugit de chestiile nasoale, să nu cumva să-ți strice ceva dispoziția.

— Aberezi, a tras el scurt concluzia.

— Ba tu aberezi. Ai uitat că n-ai putut să mă minți niciodată. Las-o jos. „Cea care stă acum în fața ta” știe. Când pleci?

M-am așezat pe partea aceea și l-am privit mai de aproape. Ochiul era puțin umflat și parcă gata să lăcrimeze. N-a avut curaj să se uite spre mine. A început să clipească ceva mai des și, ca de obicei, să mormăie cinisme și jigniri privind oarecum melancolic în zare.

Cât de ușor mă obișnuisem să renunț la a vorbi despre mine ca și cum aș fi existat. De ani de zile nu se mai vorbea despre „eu”. Când voiai să vorbești cuiva despre tine, nu mai spuneai „eu am făcut y”, ci „cea/cel care stă acum în fața ta a făcut y”. Am observat că el încă avea dificultăți, încă avea tendința să folosească „eu”. Și înainte era oricum unul dintre cuvintele lui preferate.

— Cam într-o oră. Nu trebuia să vii.

— Sigur. Ți-ar fi fost mai ușor, ceea ce nu era în interesul meu, zâmbii eu iar.

— Interesul tău au fost întotdeauna alții și banii lor, a mormăit el mimând un ton ușor plictisit.

— Iar al tău alte femei și fițele lor, bombănii eu mimând un ton detașat. Hai să n-o luăm de la capăt, că și după zeci de ani văd că tot n-am reușit să depășim momentul.

Pauză. Fum. Estetică. Pauză.

— Ea știe? întrebai eu pe un ton inocent.

— Care ea?

— Corrrect… care ea. Cea cu care ești aici. De atâția ani. Știe că azi o lași definitiv și pleci la alta, în alt capăt al lumii, pentru totdeauna? Sau ți s-a părut un amănunt nedemn de a-i fi semnalat ei?

— Nu mi se pare important să știe că plec. O să-și dea seama și singură. Din moment ce n-o să mai apar, o să vină ca o concluzie extrem de logică faptul că oriunde aș fi, nu mai sunt cu ea. Amănuntele nu contează.

— Sigur, după atâția ani, timp în care ea ți-a înghițit toate toanele și femeile și angoasele și tot ce eu n-am avut chef să-ți înghit, ți se pare un amănunt complet lipsit de importanță să-i comunici că n-o să mai binevoiești să apari pentru tot restul vieții ei și că n-o să-i mai faci favoarea s-o lași să-ți înghită măgăriile.

— De asta ai venit, să ne certăm? Poate o să-i trimit un mesaj cu peisaj. Ceva sugestiv, să știe că nu mai sunt pe-aici.

Ce bine că nu mâncase vreun sentiment(anim)al simpatic. Altfel ar fi făcut vreo criză de furie sau de plâns. Sau de dragoste. Mi-ar fi displăcut orice variantă. „E laș ca de obicei, nu suportă despărțirile față în față. Să nu rămân cu el a fost poate o alegere mult mai înțeleaptă decât credeam la momentul respectiv.”

— Și spune-mi despre ea, cea la care pleci. Unde ai cunoscut-o? O iubești?

— Într-o gară. Nu. Doar pe tine te-am iubit cu adevărat.

Aici nu mi-am putut opri un hohot de râs. M-am gândit că poate totuși mâncase vreun sentiment greșit.

— Scuze. Poate ar trebui să te cred. Tu probabil chiar ai impresia că m-ai iubit cu adevărat. Dar îți spun eu, e din cauză că nu m-ai avut niciodată, e din cauză că am plecat, că nu ne-am căsătorit. Dacă rămâneam împreună, ar fi fost alta care ar fi fost singura pe care ai fi iubit-o cu adevărat, în timp ce mă lăsai pe mine ca să pleci din țară, către alta… Dar să revenim la prezent. Totdeauna la prezent. Dacă n-o iubești, de ce pleci la ea?

— Pentru că, după cum ți-am mai spus acum niște ani, dacă n-aveam meseria asta de căcat aș fi plecat de mult din țară. Nu plec neapărat „la ea”.

— Bine, dar acum ești aproape bătrân și ai aceeași meserie. Cum crezi că o să fie?

— Plec într-o țară rece, iar acolo dacă faci doi copii ieși automat la pensie și… și Marius mi-a zis că ai voie să bei legal. Alcool.

Atunci el s-a întors complet cu fața spre mine. Din ochiul drept a început să-i curgă apă (prea multă apă, prea multe tentații de a consuma sentimente, toate ținute legate). Iar gura nu mai era a lui. Era gura lui Marius. Și atunci i-am recunoscut și expresia feței. Era aceeași cu a tatei. De oameni înfrânți, de alcoolici. Trăsăturile lăsate, gura strâmbă, ochii tulburi, nesiguranță în mișcări. Așa am știut că și aici în oraș băuse, ilegal – măcar în țara rece o să fie legal, liniștit.

Și brusc mi-am deschis ochii. Nimic nu mai era clar. Unde eram? Ce era înăuntru, ce era afară? Unde erau cei care se întreabă „de ce”? Eu eram pe interior, sau pe exterior? Și ce eram „eu”? Mă simțeam înfășurată în ceva cețos și o senzație acută de sete îmi strângea gâtlejul. Hidrosinteză. Am dat peste cap o sticlă plină, însă lucrurile n-au devenit mai clare. Dimpotrivă. Poate nu băusem apă. De pe masă, telefonul suna neîntrerupt și câteva aspecte păreau totuși să fie sigure: nu mă duceam la înmormântarea despre care voiau să mă anunțe – și mă simțeam dezlegată.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”