Da, e o idee cumva inedită… să dormi într-un muzeu. Suntem în cartea scrisă de Leἴla Slimani – Le parfum des fleurs la nuit/Parfumul florilor noaptea, Gallimard, 2021. Autoarea s-a remarcat prin premiul Goncourt din 2016, pentru romanul La chanson douce.
În Parfumul… totul începe cu criza de inspirație, cu starea flaubertiană de les affres de la création. Într-adevăr, scrisul necesită o oarecare disciplină și înseamnă a renunța la bucuriile cotidianului. Autoarea știe că trebuie să spui NU telefoanelor, vizitelor, propunerilor, chiar dacă vei fi numit un mizantrop notoriu. Trebuie să te concentrezi, să reziști tentațiilor. A scrie înseamnă „a descoperi libertatea”. Când Tolstoi nu avea inspirație, afirma că „Anna Karenina a plecat…”.
Slimani e copleșită de grijile cotidiene și nu are inspirație. Editoarea sa – Alina – îi propune să stea închisă o noapte în muzeul de artă contemporană din Veneția. Mitul scriitorului „hors du monde”, care dorește o izolare perfectă pentru a crea. Când scria Chanson douce, Slimani s-a retras în Normandia. Fără telefon, mâncând pe apucate, în dezordinea crescândă a camerei. Poate că literatura constă într-un „erotism al liniștii”. Iată că ajunge la Veneția, unde remarcă nebunia miilor de turiști, mereu interesați de poze, de a marca locurile în grabă, fără a sesiza spiritul localității, nici latura umană. Portarul muzeului o primește și îi dă primele informații. La etaj, patul portocaliu. Pentru ea, muzeul rămâne o emanație a culturii occidentale, un spațiu elitist. Totuși se plimbă prin muzeu, fără a fi convinsă de perenitatea acelor opere de artă. Gândul îi zboară mereu la actul scrierii, deși crede că a scrie înseamnă „experiența unui continuu eșec”. Apoi spaima ei de a prinde rădăcini, de a deveni „proprietar”. Tolstoi a fugit de acasă la finalul vieții spre o destinație necunoscută și a murit în camera unui șef de gară. Familia a primit o ladă imensă pe care scria… „cadavru”. Slimani crede că frumusețea a murit, sacrificată pe altarul banului. Veneția agonizează, dar și Notre-Dame, sătulă de atâția vizitatori, încât a devenit un obiect turistic de consum. Religia? Dacă nu mai crezi în nimic, rămâne literatura, care nu va muri niciodată. Scriitoarea s-a născut în Maroc și evocă mereu trecutul și obiceiurile de-acolo, unde oamenii sunt resemnați, știind că nimic nu durează, că totul va dispărea, că prezența omului în lume e efemeră. Da, oamenii acceptă greu cruzimea hazardului, se revoltă, caută un sens, un semn, o explicație.
Ce face, deci, Slimani în muzeu? O invadează trecutul, rădăcinile, familia, copilăria. Intuia oare editoarea că muzeul va declanșa introspecții, asociații, reflecții inedite? Revin amintiri, odată cu fantomele trecutului. O doare și acum nedreptatea făcută tatălui său (întemnițat pe nedrept). Paginile efervescente despre relația controversată cu tatăl amintesc de Kafka. Dar literatura nu redă realul, ci acoperă lacune, așa crede scriitoarea. A scrie înseamnă a corecta memoria. Destinul celorlalți o fascinează. Colecția Pinault din muzeu naște o magie: construirea unui pod între literatură și operele de artă de acolo.
Ora trei spre dimineață. Ea continuă să viziteze muzeul, în vechea clădire Douane, datând din secolul al șaptesprezecelea. Ea, care se simte bine în Franța, venind din Maroc, știe că navighează mereu între Orient și Occident, asemenea instabilității Veneției. Pentru ea, a scrie devine un act reparatoriu, vrea să domolească toate infamiile: cele ale familiei și ale poporului său. A scrie înseamnă a decela secretele indicibile ale lumii reale.
Cartea de față e un omagiu adus literaturii, în consens cu libertatea interioară a scriitorului. Pe Slimani o seduce ideea de claustrare efemeră, ca să poată ajunge în suflul visceral al literaturii.
