Deși e greu să ai garanții sau certitudini, putem presupune că o prelegere, o prezentare sau o conferință pe tema unanimității exact de asta nu va avea parte în ceea ce privește reacțiile: de unanimitate. Lucrul este valabil, de fapt, indiferent de tema aleasă: anatomia comparată a vertebratelor (unde tartor este Alexandru N. Stermin de la Cluj), interpretarea categoriilor kantiene, conivențele politic-frontaliere de la Eurovision sau analiza comparată a succesului de care se bucură Elton John și Marian Nistor. Fiecare dintre aceste teme ipotetice va suscita reacții diverse, de la îndoială la aprobare, de la mefiență la ilaritate, de la entuziasm la indiferență. Fiindcă, să nu uităm, indiferența este tot o reacție: este reacția celui pe care nu-l stârnește și nu-l emoționează fie subiectul ales, fie modalitatea de abordare a subiectului în chestiune, fie vorbitorul însuși.
Pentru bunul mers al lucrurilor, simt că e nevoie de o minimă definire a termenilor. Titlul prezentării mele fiind „Unanimitatea: o utopie”, pesemne că singurul dintre cele trei cuvinte care nu are nevoie de explicitări este articolul nehotărât „o”. Pe celelalte două s-ar cuveni să le deslușesc, pentru a nu cădea în păcatul (de neiertat pentru un filolog al) confuziei. Așadar, ca să răspund la întrebarea „De ce este unanimitatea o utopie?”, trebuie întâi și întâi să stabilesc ce anume este unanimitatea și ce anume este utopia.
Prin unanimitate se înțelege, conform dicționarelor în vigoare, unitatea de păreri, de impresii și de sentimente cu privire la o idee, la o operă de artă, la o decizie politică, la o inițiativă socială sau civică etc. În mod normal, unanimitatea este greu – dacă nu cumva imposibil – de obținut. Și e normal să fie așa. Fiecare dintre trestiile gânditoare care populează astăzi planeta are un fel propriu de-a privi, de-a înțelege, de-a judeca și de-a simți lucrurile. Dat fiind că oamenii nu seamănă între ei până la suprapunere, e de așteptat ca nici reacțiile lor, punctele lor de vedere sau impresiile lor să nu coincidă la centimă. Altfel spus, genul proxim al speciei umane se măsoară în diferența specifică a celor opt miliarde de locuitori ai Terrei.
Când poate fi totuși obținută unanimitatea? În câteva situații și contexte precise, cu amendamentul că în fiecare dintre ele unanimitatea este mai degrabă mimată decât autentică. Unul dintre aceste contexte este spațiul concentraționar dinastic, așa cum este el ilustrat de Coreea de Nord de alaltăieri, de ieri sau de azi. Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen, a lui Kim Jong-il sau a lui Kim Jong-un. Aici unanimitatea dă regula jocului, mai cu seamă a celui politic. Supunerea la vot a unei propuneri sau a unei inițiative este un simulacru în care pretinsa unanimitate se obține rapid, fiindcă nu-i dă nimănui prin cap să miște în front. Abținerea sau votul împotrivă ar fi erezii de atitudine care l-ar trimite pe răzvrătit fie la închisoare, fie direct în fața plutonului de execuție. Într-o țară unde poți fi condamnat fiindcă n-ai plâns suficient de convingător la moartea unei oficialități, ieșirea din cadența votului unanim este de neacceptat. În oarecare legătură cu mistica unanimității nord-coreene, să ne amintim și de una dintre glumele care circulau în comunism apropo de sistemul de vot din Albania lui Enver Hodja: „Cine este pentru să ridice o mână. Cine este împotrivă să le ridice pe amândouă și să treacă la zidul din spate.”
Elementul mobilizator al unanimității este, în cazul nord-coreean de alaltăieri, de ieri și de azi, frica. Frica pură, pe care o simți în fața unei fiare gata să te sfâșie. Poți bănui că este totuși vorba de o unanimitate mimată, câtă vreme nimeni nu e în stare să pătrundă în resorturile și în mecanismele intime ale fiecărui votant sau cetățean din Coreea de Nord. Este posibil – nu și probabil, ce-i drept – ca prin mintea lui X să treacă, iute ca săgeata, gândul abținerii sau al votului împotrivă. Este posibil – nu și probabil, ce-i drept – ca prin mintea lui Y să treacă, iute ca săgeata, gândul fugii peste graniță sau măcar cel al scoaterii unui manuscris din țară. Viteza de reprimare a acestor gânduri e egală de obicei cu viteza de aplicare a pedepsei în cazul unei nedorite și neplăcute deconspirări.
Monolitul nord-coreean are grijă să rămână, cu formula reporterului TV Adelin Petrișor, „un lagăr cât o țară”, adică un teritoriu în care unanimitatea e tăcută, încercănată și dominată de groază. Fisurile sunt rarisime și se astupă rapid. Una dintre ele este provocată cu niște ani în urmă de Bandi (în coreeană, acest cuvânt înseamnă „licurici”), un scriitor care trăiește – sau cel puțin trăia – în Coreea de Nord, scrie sub pseudonim și izbutește să treacă dincolo de graniță câteva povestiri care alcătuiesc un volum cu un titlu dur precum cremenea: Acuzația. În România, volumul este tradus de Iolanda Prodan pentru Editura Polirom în 2017 și conține șapte felii din tortul dictaturii nord-coreene. Wall Street Journal spune despre cartea lui Bandi că „amintește că nu toate distopiile sunt fantezii”. După puțini ani de la publicarea cărții în mai multe țări ale lumii, Do Hee-youn, activistul sud-coreean care-l ajutase pe Bandi să scoată povestirile din țară, declară că nu se mai poate lua legătura cu el și că se teme de ce e mai rău. Do Hee-youn bănuiește că scriitorul a fost asasinat, ceea ce ar echivala cu o refacere brutală a unanimității de gândire nord-coreene.
Mutatis mutandis și toute proportion gardée, tot despre o unanimitate mimată e vorba și în cazul românesc al alegerilor din acest an de la Federația Română de Fotbal și de la Liga Profesionistă de Fotbal. De bună seamă, contextul este cu totul altul, iar între Coreea de Nord și România nu există puncte de intersecție. Cu bubele, eczemele și furunculele ei, România face parte, de bine de rău, din Uniunea Europeană și e chemată să se comporte în consecință. E cu atât mai mare stupoarea că, fie și înăuntrul a două entități sportive, unanimitatea e obținută și aplaudată de cei care-o moșesc. Dacă în cazul nord-coreean unanimitatea poartă pecetea groazei paroxistice de pedeapsa capitală, în cazul românesc elementul care o face posibilă este interesul. De grup și individual. El și nu altceva determină un bilanț electoral în care Răzvan Burleanu la Federația Română de Fotbal și Gino Iorgulescu la Liga Profesionistă de Fotbal sunt reconfirmați pe post cu sută la sută voturi pentru, zero abțineri și zero voturi împotrivă. Corolarul acestor manevre ubuești este seria de rezultate proaste și de calificări ratate care, în mod normal, ar scoate din urnă alți câștigători. Dar cum să-i scoată, câtă vreme domnii Burleanu și Iorgulescu sunt singurii candidați, fără să existe nici măcar posibilitatea pur teoretică a surprizei? Din locul în care își trăiește veșnicia, pesemne că Nicolae Ceaușescu, el însuși un tenor al unanimității, se înverzește de ciudă. Cu toată foamea lui de absolut politic, nici măcar el nu a reușit să obțină sută la sută în alegeri. Pentru mimarea democrației, scorul electoral al lui Ceaușescu se învârtea în jurul lui 97 la sută – asta în condițiile în care, pe multe buletine de vot, alegătorii scriau „Vrem pâine”, „Vrem căldură”, „Vrem carne” sau, ceva mai puțin elegant, „Mori, jigodie!”.
„Dacă în cazul nord-coreean unanimitatea poartă pecetea groazei paroxistice de pedeapsa capitală, în cazul românesc elementul care o face posibilă este interesul.”
A treia formă de unanimitate se plămădește din elementele care se află la originea primelor două: frica și interesul. Combinația servește din nou un cadru politic, însă de data asta fără riscurile mortale ale cazului nord-coreean. Este vorba despre baletul de protocol care obligă un guvern, un parlament sau o altă structură politico-administrativă să mimeze unanimitatea în adoptarea unei declarații sau a unei rezoluții. Să luăm exemplul ipotetic al unei declarații comune împotriva antisemitismului sau împotriva discriminării. Ea va fi semnată obligatoriu de toată lumea, chiar dacă unii semnatari nu o vor face cu deplină sinceritate. Și în acest caz unanimitatea va fi tot mimată, fiindcă franchețea absolută ar produce, bineînțeles, mai multe ponoase decât foloase. Cei care semnează declarația fără să fie convinși de valoarea și de importanța ei o fac, după cum spuneam, din frică și din interes. Pe de o parte, ei se tem că, nesemnând sau refuzând public să semneze, vor fi priviți cu ostilitate și vor risca izolarea; pe de alta, au tot interesul să fie evaluați la fel ca semnatarii sinceri și să-și conserve imaginea favorabilă în ochii comunității internaționale.
După cum se vede, în toate aceste trei cazuri unanimitatea care se obține nu este veritabilă, ci mimată, prefăcută, falsă. Într-o lume așezată corect, în care valorile sunt fixate atent, mecanismele democratice funcționează, iar conștiințele nu sunt date cu chirie, chestiunea unanimității veritabile nu se pune decât în situații de viață simple, fără ecou și anvergură. Există unanimitate dacă trei frați din trei aleg să cumpere aceeași prăjitură. Sau dacă toți cei cinci membri ai unei familii se uită împreună la aceeași emisiune-concurs. În rest, problema unanimității este o falsă problemă. O lege nu poate fi votată (repet, în lumea democrației reale) cu unanimitate de voturi. Un partid nu câștigă alegerile cu unanimitate de voturi. Câștigătoarea unui concurs de frumusețe, la fel. Iar un președinte de țară, cu atât mai puțin.
Puse cap la cap, aceste lucruri duc împreună spre ideea că unanimitatea amplă, fie ea de resort politic, social, sportiv sau cultural, este o imposibilitate. O contradicție în termeni. În cel mai bun caz, o utopie.
Și iată-ne ajunși la momentul când se cuvine să spun câteva fraze și despre utopie. Dicționarul contribuie aici cu următoarele definiții: 1. „Loc sau stare de viață proiectate în viitor, întruchipând modelul unei ordini social-politice și religioase ideale”. 2. „Proiect de organizare desăvârșită a societății umane, care, ignorând condițiile reale și legile dezvoltării, este irealizabil”. Utopia mai este prezentată și drept 3. un „proiect imaginar, fantezist, imposibil de concretizat”. Primele două definiții par decupate dintr-un manual de socialism științific, pe când a treia, deși laconică, pune accentele corect. Într-adevăr, modul verbal al utopiei este condiționalul perfect: ar fi fost, dacă s-ar fi putut. (Neputându-se, nu este). În filozofie sau în literatură, utopiile sunt înaripări ale gândului care vor să amenajeze spații ale armoniei desăvârșite, ale concordiei fără sincope, ale bunei credințe fără rest. În lumea utopiei nimeni nu suferă de foame sau de sărăcie, nimeni nu se teme că va fi ucis în război, de gloanțe sau de ger, și nimeni nu urăște pe nimeni. Nu există garduri, câini de pază, clauze de bonitate și garanții imobiliare. Cât de departe este totuși scenariul utopic de acel Homo homini lupus preluat de Thomas Hobbes din Asinaria lui Plaut. Cât de puternic reverberează și astăzi judecata lui Hobbes asupra firii omenești, când filozoful englez echivalează așa-numita „stare naturală” cu „războiul tuturor împotriva tuturor”: „Când doi sau mai mulți oameni au același scop, aceștia devin dușmani și fiecare caută să-l distrugă pe celălalt; ei nu găsesc nicio plăcere nici măcar în a se întovărăși, fiindcă fiecare așteaptă ca celălalt să-l prețuiască la fel de mult cum se prețuiește el însuși, iar disprețul sau lipsa aprecierii apare drept motiv de conflict.” Asta spre a nu mai spune cât de mare este distanța dintre candoarea proiectului utopic și acreala cinică a lui Schopenhauer, care susține că „în fond, viața este o afacere care nu-și acoperă costurile”.
Fiindcă își propun să înființeze o societate perfectă, un loc fără cusur, creatorii de utopii sunt ironizați prin însăși ștampila care li se aplică. „U topos” are sensul de „loc care nu există”; ceea ce înseamnă că, până la urmă, configurarea lui nu e altceva decât un puseu de febră a minții, dublat de cele mai multe ori de nemulțumirile pe care i le provoacă autorului lumea și societatea în mijlocul căreia trăiește. Poate că așa se explică de ce o parte dintre utopiști își construiesc ținuturile la mare distanță de țara în care își duc zilele. Escapismul de acest tip se leagă, poate, și de escapismul turistului contemporan care vrea mereu să vadă ceva care să-i atenueze relația nu tocmai fericită cu locul natal sau cu domiciliul. Astăzi turiștii români se duc în Maldive, în Bali sau pe Costiera Amalfitana nu doar fiindcă a thing of beauty is a joy for ever („Eternă bucurie-i frumusețea”), cum scrie John Keats în Endymion, ci și fiindcă, timp de o săptămână sau două, nu vor să mai știe nimic de Calafat, Bârlad sau Orșova. Escapismul utopic, adică recrearea unei lumi de vis din resursele unei realități neconvenabile, îl face pe Thomas Morus cel din Utopia să-și plaseze construcția ideală pe o insulă, pe Tommasso Campanella să construiască Cetatea soarelui în apropierea fostului Ceylon (Sri Lanka de astăzi) și pe Francis Bacon să inventeze un decor utopic în Pacificul de Sud pentru Noua Atlantidă.
Pusă la treabă în direcție inversă, imaginația scriitoricească fabrică rețete ale anihilării cărora li se spune, după cum bine știți, distopii. Dacă utopia este vis, distopia este coșmar. Unde utopia construiește raiul, distopia construiește iadul. Prefixul „dis” semnalează ceva ieșit din sfera normalității, inclusiv o aberație, iar definiția de primă instanță pe care o dă dicționarul distopiei este de resort anatomic: „Anomalie care constă în situarea unui organ în alt loc decât cel în care ar fi normal să se afle”. Depășind acest prim nivel al definirii, ajungem la plasarea distopiei în antiteză cu utopia. Cromatica distopiei privilegiază negrul, plumburiul sau cenușiul uniformizant, în vreme ce pecetea cromatică a utopiei este pastelul. Dacă într-o construcție utopică nu se poate întâmpla nimic rău, într-o construcție distopică nu se poate întâmpla nimic bun. Distopia este de obicei un tărâm al suferinței, al pervertirii instinctelor elementare, al pierderii reperelor, al controlului și supravegherii draconice. Ține de pitorescul ființei omenești și de marea ei putere de relativizare, placată pe o memorie care de multe ori uită ce ar trebui să rețină și reține ce ar trebui să uite, să preia identitatea unui personaj celebru al unei distopii pe măsură (Big Brother din 1984) și să facă din el un produs de televiziune (întâi în Olanda, și apoi, prin preluare, în alte țări, printre care și România). Și fiindcă am amintit de 1984, romanul lui George Orwell considerat distopia cea mai cunoscută a literaturii din ultima sută de ani, dați-mi voie să mai amintesc două, absolut obligatorii pentru cei care vor să înțeleagă exact esența universului concentraționar și a bunului-plac: Noi de Evgheni Zamiatin și Zâtul de Tatiana Tolstaia.
Inventivi în materie de găselnițe identitare, englezii nu au găsit totuși o denumire alternativă pentru distopie. Au făcut-o, în schimb, pentru utopie, în care au văzut, cu o formulă fără menajamente, ceva căruia îi spun the fools’ paradise. Paradisul proștilor. De fapt, al optimiștilor care, deși sunt la curent cu sâmburele malefic cuibărit înăuntrul fiecărei ființe omenești, sau poate tocmai din această cauză, se străduiesc să-i confere grația reabilitării. Să vadă în om arhitectul posibil al unui domeniu al dreptei cumpene, al binelui, al adevărului și al serenității. Cât de mic e pasul de la optimism la candoare (spre a vorbi eufemistic) nici nu mai trebuie dovedit, mai cu seamă dacă ne uităm în jur și vedem cum arată lumea de astăzi. Între Cetatea soarelui scrisă cu sute de ani în urmă de Campanella și Împăratul muștelor de William Golding, aventura distopică de secol douăzeci a unui grup de copii naufragiați pe o insulă pustie, pe cititor îl atrage mai mult autenticitatea acesteia din urmă. Poate și pentru că – poveste veche – răul se vinde bine, pe când binele se vinde rău. Iar Împăratul muștelor este o carte (și) despre miezul rău al ființei, despre precaritatea ei nedizolvabilă. La criteriul veridicității, utopiile pică examenul, pe când distopiile îl trec. Unele, cu brio. E și motivul pentru care vă invit să nu uitați constatarea Monicăi Lovinescu: „În rău, ființa omenească ne va surprinde mereu.”
Iar acum, după ce ne-am lămurit termenii discuției, vă propun să revenim la titlul prezentării mele: „Unanimitatea: o utopie”. Și să vedem dacă așa-numita iluzie a unanimității poate fi depistată în lumea de astăzi, dincolo de cazurile fără anvergură și forță de dispersie ale celor trei frați care aleg aceeași prăjitură și ale celor cinci membri ai familiei care se uită la aceeași emisiune-concurs. Să vedem, cu alte cuvinte, dacă nu cumva plătim și noi abonament la clinicile de înfrumusețare prin unanimitate. Inutil de spus, ar fi vorba aici de o unanimitate autentică, netrucată și care se opune frontal unanimității mimate din Coreea de Nord sau de la Federația Română de Fotbal.
„Dacă în cazul nord-coreean unanimitatea poartă pecetea groazei paroxistice de pedeapsa capitală, în cazul românesc elementul care o face posibilă este interesul.”
Dacă vom fi sinceri, vom recunoaște că nutrim iluzia unanimității și că vrem să suscităm în permanență aprobare deplină. O facem în cele două registre principale ale vieții: registrul personal și registrul profesional. În ceea ce privește registrul personal, ne dorim ca lucrurile pe care le facem și le exprimăm să fie apreciate – dacă se poate, de toată lumea. Să facă impresie bună. Să sară în ochi. Ne-ar plăcea să ne aplaude (metaforic vorbind) toată scara de bloc pe care locuim fiindcă nu avem restanțe la întreținere. Ne-ar plăcea să fim dați exemplu de toți prietenii și de toate cunoștințele pentru grija pe care le-o purtăm părinților. Ne-ar plăcea ca toți cunoscuții să ne observe modestia, cumpătarea și bunul-simț. Făcând asta, ne-am instala, poate fără să ne dăm seama, exact în acea iluzie a unanimității pe care n-o putem avea decât dacă acceptăm din capul locului că demersul nostru este utopic și că nu are cum să dea rezultatele pe care ni le dorim. Dar atunci, câtă vreme recunoști caracterul utopic al demersului, la ce bun să mai întreții o asemenea iluzie? Impasul logic este, fără îndoială, evident pentru oricine.
Când vine vorba despre registrul profesional, apare o complicație absentă în țesătura registrului personal. Aici iluzia unanimității se manifestă cu atât mai apăsat cu cât creativitatea meseriei pe care o avem este mai ridicată. Și nu doar atât. Dat fiind că registrul profesional subînțelege evoluția în ochiul public, ne-am dori ca și admirația pe care-o suscităm (unanimă, cum altfel?) să fie exprimată tot public.
Or, aici cazul cu adevărat relevant este cazul scriitorilor, al compozitorilor, al cântăreților, al regizorilor și al artiștilor. (Am fost tentat să-i trec pe listă și pe traducători, dar am renunțat. Lipsa de recunoaștere de care are parte această breaslă e un scandal în formă continuată, la fel de mare ca modul în care le este subapreciată munca din punct de vedere financiar.) Iar acest caz, cazul artiștilor, este relevant din două motive. Primul motiv ține, cum spuneam, de creativitatea ridicată – uneori dezlănțuită – pe care-o pune în joc actantul public din domeniul artei. Al doilea motiv ține de o componentă a creatorului de care e foarte greu să faci abstracție și aproape imposibil să scapi. Iar această componentă se numește orgoliu. Dacă vreți, orgoliu creator. Un frezor care muncește în fabrică nu-și propune să stârnească admirația generală și își dă seama că un asemenea gând lăuntric i-ar deschide calea spre smintire. El poate avea doar orgoliul muncii bine făcute, nu și pe cel al creației, pentru simplul motiv că aportul creator a ceea ce face acel frezor e aproape inexistent. Spre deosebire de el, sculptorul, poeta, romancierul, soprana și actorul de dramă își infuzează creația cu o doză puternică de orgoliu, indiferent dacă sunt sau nu dispuși s-o recunoască. Iar acest orgoliu nu ține doar de calitatea înaltă a prestației, ci și de recunoașterea de care s-ar cuveni să se bucure ea în rândul publicului. Dacă se poate, de recunoașterea ei unanimă.
Or, tocmai că nu se poate. Și chiar dacă s-ar putea, o astfel de recunoaștere nu s-ar manifesta la fel. Actorul de teatru sau soprana ar fi ovaționați imediat după încheierea actului artistic și uneori – la scenă deschisă – în desfășurarea lui. În schimb, sculptorul, poeta și romancierul lucrează izolat, iar între terminarea operei și testul publicului se scurge o perioadă de timp sau mică sau mai mare, ceea ce amână judecata de gust (atenție, nu și de valoare). Ajungem în acest fel la unul dintre cuvintele-cheie care fac imposibilă unanimitatea: cuvântul gust. Și depistăm, în legătură cu el, un viciu de logică elementară în capcana căruia cad cei mai mulți dintre creatorii care se instalează – în direct sau decalat – sub ochii publicului.
Acest viciu de logică este copilăresc de simplu și provine din dubla calitate a creatorului: aceea de om care pe de o parte produce artă (muzică, film, sculptură, literatură etc.), iar pe de altă parte consumă arta produsă de alții. Când se găsește în ipostaza consumatorului, creatorului nostru i se pare firesc să-i placă unele opere, să-l lase rece altele și să-i displacă altele. Prin contrast, când rămâne în ipostaza creatorului, el și-ar dori ca normalitatea lui de consumator să nu mai fie valabilă pentru cei care se raportează critic la creația lui. În acest caz, logica se fracturează, iar elementul care produce fractura este vechea noastră cunoștință, orgoliul.
Să exemplificăm. Să-l luăm, de pildă, pe romancierul Paul Ionescu (numele sunt pur ilustrative). Romancierul Paul Ionescu adoră romanele lui Mihai Popescu, îl enervează romanele lui Petru Dumitrescu și-l lasă profund indiferent romanele lui Vasile Georgescu. Este judecata lui de gust, pe care o exprimă cu argumente literare, estetice sau de altă natură (scoatem din ecuație argumentele politice, etice și ideologice). Este o judecată care-l angajează direct, personal și exclusiv. Ei bine, când publică el un roman, Paul Ionescu nutrește dorința (confundată adeseori cu pretenția) ca acest roman să le placă (dacă se poate, până la adorație) tuturor: și lui Mihai Popescu, și lui Petru Dumitrescu, și lui Vasile Georgescu, și celorlalți cititori. Paleta de aprecieri pe care o manevrase el în calitate de consumator le este refuzată acum celorlalți. De ce? Fiindcă Paul Ionescu dorește să beneficieze de aprecierile superlative ale tuturor cititorilor – nu doar de aprecierile celor trei confrați. Altfel spus, Paul Ionescu dorește să atingă unanimitatea.
Agravanta acestei dorințe ține de modul în care romancierul Paul Ionescu (să-l folosim tot pe el drept exemplu) își falsifică stilul de-a scrie în așa fel încât produsul lui să placă tuturor: și iubitei sau soției, și președintelui de bloc, și agentului de asigurări, și șefului ierarhic, și prietenilor, și medicului de familie, și polițistului din intersecție. Este cea mai sigură formă de a-ți tăia craca succesului de sub picioare și de-a obține rezultate contrare celor pe care mizezi. Publicul simte contrafacerea și o respinge la fel cum ar respinge un vin făcut din pastile. Iată unde te duce obsesia unanimității. Iar dacă această obsesie se însoțește cu dorința de-a epata, de-a provoca suspine admirative și ochi dați extatic peste cap, urmările sunt cu atât mai păguboase.
Când spun asta, mă gândesc la vorba englezească it takes one to know one. Orgoliul (mai degrabă zodiacal decât auctorial, câtă vreme încă nu publicasem nimic), dorința de-a epata de la prima carte și visul umed al unanimității de voturi în rândul publicului m-au făcut și pe mine să-mi pervertesc stilul și mijloacele. Consecința a fost clară și dură: am debutat cu un roman lung, indigest și prolix, în care am vrut să îngrămădesc tot ce acumulasem în aproape trei decenii de viață și care s-a dovedit a fi, la o recitire lucidă, un chix somptuos. Singura consolare a fost că nu am beneficiat de atenția niciunui critic literar, care ar fi avut toate motivele să mă jupoaie de viu. De atunci, ori de câte ori sunt întrebat (și, slavă Domnului, sunt) ce i-aș recomanda unui scriitor aflat la început de drum, formulez aceeași sugestie: nu încerca să le placi tuturor. Unanimitatea este – vezi titlul prezentării mele – o utopie. Nici Shakespeare nu le-a plăcut tuturor. Nici Goethe. Nici Molière. Nici Tolstoi. Nici Balzac. Nici Mario Vargas Llosa, Salman Rushdie sau Daniel Pennac. Gustul este fatalmente subiectiv, iar tu, producătorul de artă, nu ai voie să te lași îngenuncheat de o judecată de gust. Să spunem că mie unuia nu-mi place Elfriede Jelinek. Asta nu înseamnă că opera ei este inferioară valoric, ci pur și simplu că nu-mi place mie, așa cum altora nu le plac Umberto Eco, Dolores Redondo, Franz Kafka, Patrick Modiano sau James Joyce. Sau, ajungând în ograda noastră, Neagu Djuvara. Nu mă opresc întâmplător asupra lui, ci tocmai fiindcă, de când s-a întors în țară, a trezit o simpatie publică mult peste cea de care s-au bucurat toate celelalte figuri importante ale culturii noastre. Ei bine, chiar și un om ca el a avut contestatari, a fost jignit și i s-au servit insolențe. Asta în ciuda portretului de o reconfortantă căldură pe care i-l face Horia-Roman Patapievici în articolul „Neagu Djuvara, universalul concret al civilizației române”, scris în 2018, la moartea lui Neagu Djuvara:
„În aceste condiții de pierdere și irosire, îmi place să cred că Îngerul compasiunii s-a hotărât să păstreze pentru noi undeva, la adăpost și de experiența de eșec a exilului, și de experiența deformantă a lagărului în care fusese transformată țara, pe cineva întreg. Pe cineva care să nu fie doar martor și nici doar supraviețuitor; care să nu fie doar păstrător și nici doar recuperator; nu doar excepție și nici doar regulă; pe cineva care să fi rămas întreg în sensul a ceea ce fusese civilizația sufletească a culturii ucise. […] Omul pe care Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie l-a ales pentru a fi martorul nostru inconturnabil, în același timp ideal-tip al civilizației românești din interbelic și universal concret al culturii noastre în epoca ei cea mai fertilă, a fost Neagu Djuvara. La șaptezeci și trei de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în țară, Neagu Djuvara era perfect fertil și alegru, pregătit pentru o nouă tinerețe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, o pasiune intelectuală și o distincție a urbanității admirabile. Cine a avut ochi de văzut a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga.”
Ei bine, nici măcar Neagu Djuvara nu a fost chiar pe gustul tuturor.
Și fiindcă tot am vorbit despre gust, fie-mi permis să consemnez, din simplă prețuire pentru un autor din care am tradus zece cărți, o părere a lui Julian Barnes: „Cea mai violentă formă a gustului este îndrăgostirea.”
Dacă oamenii nu au aceeași respirație, același fuleu și aceeași fizionomie, e de la sine înțeles că nu pot avea aceleași gusturi, preferințe și opțiuni. Ele diferă de la om la om, chiar dacă se întâmplă uneori ca diferențele să fie abia sesizabile. Neplăcându-ne tuturor aceleași mâncăruri, aceleași vinuri, aceleași haine sau aceleași orașe, e cum nu se poate mai firesc să nu ne placă aceleași fructe din livezile artei, culturii și gândirii. Antoni Gaudí e fie adulat, fie detestat pentru Sagrada Familia. Modigliani îi entuziasmează pe unii și-i face să se strâmbe pe alții. Pink Floyd e ascultat când cu extaz, când cu mefiență. Există sondaje în care același actor e considerat de unii repondenți cel mai bun din lume, iar de alții cel mai slab. Altfel spus, dictatura unanimității e un fals de la cap la coadă. Și totodată o stupizenie la fel de lipsită de noimă ca întrebările din categoria „Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în viața ta?” sau „Care este cea mai frumoasă piesă pe care ai ascultat-o vreodată?”.
Coborând acum dintr-un empireu al artelor încins de curenții de aer fierbinte ai orgoliului, merită să aruncăm o privire și asupra unui nivel evident inferior de căutare a unanimității. Este vorba despre nivelul rețelelor sociale. În speță, despre Facebook. Descoperim și aici că mulți, chiar foarte mulți dintre cei care dețin un cont de Facebook jinduiesc după o unitate de păreri peste care să prezideze netulburați de excepții și de stridențe. Mai mult decât atât, când găsesc de cuviință, ei intervin ca să opereze ceva ce li se pare a fi o aseptizare a contului personal, când în realitate operațiunea pe care o efectuează evocă mai degrabă patul lui Procust decât oferirea dreptului la opinie. Simplu spus, cei mai mulți deținători de conturi de Facebook își doresc comentatori care să le cânte în strună, să le împărtășească punctul de vedere, să-i elogieze și finalmente să se declare onorați de contemporaneitatea cu ei. Utopia unanimității se lasă văzută și aici, numai că felul în care își gestionează unii deținători contul de Facebook ne trimite din nou cu gândul la unanimitatea mimată. De ce? Fiindcă sub influența unui orgoliu care vede în divergența de opinii un lucru nesănătos, anumiți deținători de cont le taie microfonul (sau macaroana) celor care își permit să aibă alte păreri decât ei. Știm foarte bine că unul dintre cuvintele-cheie ale vieții pe Facebook este block. Sunt nespus de puțini cei care nu fac niciodată apel la acest cuvânt și nu-i blochează pe nepoftiți. Dar cine sunt nepoftiții? Și nu cumva blocarea celor care refuză să se încoloneze în corala lăudătorilor e un semn de slăbiciune interioară?
Există aici două lucruri care merită amintite. Primul este argumentul igienic al blocării, în temeiul căruia blochezi pe cineva nu pentru conținutul punctului de vedere exprimat, ci pentru limbajul agresiv, truculent sau ofensator. Posesorul contului de Facebook se prevalează de dreptul (discreționar, dar până la un punct logic) de-a plivi buruienile din grădina contului: pe acei comentatori care vorbesc injurios, practică atacul mizerabil la persoană sau formulează enunțuri nedrepte, mincinoase și vexante. Adică pe mojici și pe huligani.
Al doilea lucru care merită amintit este argumentul gazdei dictatoriale, care își pune în gardă musafirii că trebuie să respecte regulile casei. Cel puțin una dintre aceste reguli este de negândit: punctul de vedere comun sau, cu un cuvânt detestat din cauza celui care a uzat și a abuzat de el, consensul. Cunosc destui deținători de conturi de Facebook care șterg comentarii, iar apoi îi blochează pe autorii lor nu din cauza insultelor, ci fiindcă părerile lor nu coincid cu ale deținătorilor de conturi. Așa se face că, de multe ori, ceea ce promite să fie un dialog cu miez e oprit când ți-e lumea mai dragă, fiindcă deținătorul de cont preferă corala elogioasă a admiratorilor necondiționați unei discuții cu argumente.
Ce obține deținătorul de cont într-o asemenea situație? O agora virtuală? Nici vorbă. Singurul lucru pe care-l obține e un pansament pe orgoliu, însoțit de impresia falsă (despre care știe și el că e falsă) că toată lumea e de acord cu el și-l privește ca pe un astru divin. Cu alte cuvinte, operațiunea de plivire, de asanare, de igienizare sau cum vreți să-i spuneți are ca rezultat o unanimitate contrafăcută. O unanimitate falsă. O unanimitate mimată.
Iar asta fiindcă unanimitatea autentică este, așa cum am spus-o deja de câteva ori în decursul acestei prezentări, o utopie. Nimic altceva.
(Conferință susținută în data de 5 decembrie 2022, în Amfiteatrul Muzeului „Țării Crișurilor” din Oradea)
