Cum deschizi cartea lui Emmanuel Bourdier, Dacă e miercuri, e bunicul, te și lovește neobișnuitul: Simon, un copil strașnic de plictisit își vizitează în fiecare zi de miercuri bunicii, care nu par să se mai sature a-i născoci ocupații noi. În această lume cu roluri inversate, vizitele se transformă în pariuri pline de haz între generații. Nepotul, realist și ironic, scrutează fiecare mișcare și fiecare gest ale celorlalți, calculând timpul cu precizie; bunicul lui, pe de altă parte, trece hai-hui prin amintirile dintr-o tinerețe ce pare a fi cu totul ieșită din tipare. Treptat, se conturează o definiție a nebuniei pline de farmec pe care Simon o descoperă la bunicul său: „Să fii cu capu-n căpșune/ înseamnă să/ nu mai știi de lume./ să uiți de la mână/ pân’ la gură./ să o iei pe arătură./ să-ți storci creierul/ ca pe-o lămâie/ și să nu iasă din el/ decât tămâie.” Simon intuiește că bunicul său are tocmai ce-i lipsește: spiritul de aventură. Iar de-acum, ritualul de scamatorii e gata să înceapă – cu bunicul în rolul principal, firește. Unul nemaipomenit care se lasă locuit de fiecare poveste care-i traversează imaginația.
Ce a fost bunicul înainte să fie bunic? Să fi fost mai întâi detectiv – pus pe cele mai grozave fapte, gata să salveze lumea de hoți? Ori să fi fost un pirat fioros – „Se uita fix la sabia mea. I-o dau, o atinge ușor cu degetele lui chircite și apoi, ca un copil mic, dar cu chelie, începe să țopăie ca pe arcuri, dansând un dans bizar”?
Nu putem ști precis, deoarece aventurile bunicului se sting la fel de ușor precum încep, făcându-ne să simțim, dincolo de exuberanța sa, un strop de duioșie. Însă îl credem pe cuvânt, căci memoria lui e un munte de povești. În verva care îl cuprinde, încurcă nume ori cuvinte – ceea ce ne dă de înțeles că bunicul cunoaște numeroase trucuri prin care cuvintele capătă sensuri fantastice. Bineînțeles că Simon nu încetează să se lase inspirat și îi devine, încetul cu încetul, din spectator un complice: „Stau în fața lui cu picioarele încrucișate și sorb fiecare cuvințel, chiar dacă mă gândesc deja ce obiect să aduc cu mine săptămâna viitoare.
Din lentoarea de la început a timpului nu mai rămâne nimic – pe măsură ce bunicul inventează povești, toate se precipită și se măsoară altfel. Cum intră bunicul în lumea lui interioară s-ar putea ca nici măcar el însuși să nu știe; se lasă doar vrăjit de obiectele banale aduse de Simon: „Nicio reacție. Parcă nici nu m-a văzut. Deocamdată, între mine și șurub, a câștigat șurubul.” Bunicul nu se dezminte niciodată, ia obiectul adus de nepotul său și îl preface într-unul magic – reușește să transforme orice lucru pe care îi cade privirea.
Finalul e la fel de atipic precum începutul: bunica suflă o păpădie pentru a spune că bunicul se stinge. Însă el nu face altceva decât să devină el însuși, să devină o poveste, și îi oferă lui Simon rolul de scriitor, în cele din urmă. Dacă e miercuri, e bunicul te învață în mod sigur cum să dai acele ceasornicului peste cap – o carte pe care o îndrăgești instantaneu și iremediabil.
