Fragilitatea peliculei din jurul sensului

811 vizualizări
Citiți în 7 de minute
Diana Cornea, Setări avansate de lumină, OMG, Alba Iulia, 2022

Într-un eseu, Roland Barthes susține că „imaginea este re-prezentare, adică, în definitiv, resurecție, și se știe că inteligibilul este considerat ca nefiind pe plac trăitului”[1]. Inteligibilul nu are cum să fie pe plac trăitului întrucât trăirea nu este, în sinea ei, inteligibilă. Nu în adevăratul sens al cuvântului. La nivel perceptiv, senzorialul este cel prin care experimentăm, prin care cunoaștem, el fiind urmat de raționalizarea celor simțite. Imaginile sunt reformatări aproximative prin care încercăm captarea experienței pure (senzoriale). Imaginea, asemeni cuvântului, este o convenție prin care artistul caută să traducă ceea ce este intraductibil.

Eu cred că o specie a poeziei insuficient reprezentată în literatura română este cea care caută să creeze o zonă intermediară între percepție și simpla ei simulare prin convenția limbajului, un spațiu în care ai impresia că autorul rescrie experiența trăirii. Este, desigur, un proces imperfect, demers în care poetul pendulează între convenție și senzație, dând impresia suprapunerii celor două dimensiuni. Convenția devine senzație, iar senzația, convenție, diferența devenind neclară, dând naștere unui spațiu poetic specific. În poezia recentă de la noi, Ruxandra Novac a realizat un astfel de proiect în Alwarda; aici, deriva existențială se întinde peste cartografii afective, parcurgerea volumului devenind o pribegie sinestezică într-o lume a singurătății.

În Setări avansate de lumină, Diana Cornea încearcă o astfel de poezie. Mai exact, ea caută imortalizarea momentelor în care rațiunea este invadată de senzație (sau de percepția asupra ei), dând naștere unei realități alterate. Discursul poetic pe care acestea sunt așezate este unul fragmentar, iar glisarea între planuri se face fie sincronic, fie diacronic. Cât se poate de relevant este primul vers al volumului, la fel cum este și denumirea primului poem: „ziua alimentează neclar percepția în frameuri de film” (începută pe obiceiuri fragile); este foarte clar pentru cel care citește Setări avansate de lumină că, de fapt, asistă la derularea unei pelicule pe care se regăsesc fragilități interiorizate, expuse fie cu tușe suprarealiste (uneori puternice, alteori timide), fie cu o revitalizare și reformatare ale mundanului, vizată fiind unirea acestor planuri într-unul singur. Să luăm un exemplu care să nu fie nici dintre cele mai bune poeme ale cărții, nici dintre cele mai puțin reușite: „am ajuns înaintea tuturor/ ușor amețită în simulare weird core/ cu inimioară mov sau/ cristal verde deasupra capului undeva/ foarte aproape privirea în ceață// în captări de imagini mă ajustez/ în amplitudinea câmpului vizual/ complet sensibilă până la extrem/ ne-am setat singuri distanța/ ca înlocuitor pentru atașament// întinsă aici e o eternă stare de moleșeală/ de apropiere pe plaje îngreunate/ când îmi e fircă sau nu mă reprim și repet/ cadre până se transformă/ în treaptă unduiri/ mentale/  – e aproape magic de fapt/ spațiul exterior puternic internalizat// bătaia sonoră. acumulări de nisip poziționate/ haotic urmate în furtuni/ și experiențe dune-agitătoare// cu gest plăcut deschis/ ating pieptul și nu știu cum să interpretez asta/ sunt destul de sigur că mi-a lipsit alintarea/ când pielea mă ustură și textura teribilă/ întinsă – imaterial” (prima parte din e seacă vremea în bergamo).

Cartea Dianei Cornea nu este, din păcate, lipsită de probleme. Hibele își fac bine simțită prezența, iar ele sunt de două feluri: prima categorie vine din nevoia de a contextualiza versurile care prezintă stări esențializate și, deși ar putea fi foarte util acest proces în sporirea expresivității textului, în majoritatea cazurilor având sens din punct de vedere conceptual, versurile care rezultă dau impresia, nu o dată, că sunt stihuri de umplutură (un exemplu concludent mi se pare ultima strofă din prima parte a poemului SUPERR CUT); a doua categorie ține tocmai de versurile care se doresc a fi stări pure esențializate, dar care nu sunt inteligibile sau care, cel mai probabil, nu își îndeplinesc rolul conceptual vizat (cum se întâmplă în poemul Ivy in flower: „activitatea preferată vara/ :/ să mă uit în oglindă// să plâng când e nevoie/ să mă fotografiez frumos”).

Oscilând între poeme incomprehensibile și versuri de reală calitate, Setări avansate de lumină pare să fie genul de volum scris la repezeală, de multe ori dând impresia că este o ciornă cu elemente menite a fi integrate într-un viitor construct bine închegat. Totuși, cam două treimi din întreg volumul sunt populate cu versuri bune și foarte bune. Cu o perioadă prelungită de fermentare, alcoolurile Dianei Cornea ar fi putut fi dintre cele mai rafinate ale poeziei de azi.


[1] Roland Barthes, Obviu & obtuz. Eseuri critice III, trad. Bogdan Ghiu, Tact, Cluj-Napoca, 2015, p. 35;

Radu (Dumitru) Bejan (n. 1996) este absolventul Facultății de Litere din Oradea, Specializarea română-engleză (Promoția 2018) și al Masteratului Literatură română – Relevanțe europene (2020).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”