Fără prea mult zgomot se consumă, cel puțin până acum, revenirea Ioanei Vintilă în poezie. Cu aceeași neliniște și un discurs vorace-anxios, buncărul de origami (Casa de Editură Max Blecher, 2022) e un soi de cazemată de unde își proiectează viziunile pline de forță și atacă tot ce îi iese în cale. La cinci ani distanță față de debutul din Păsări în furtuna de nisip (Casa de Editură Max Blecher, 2018), poeta și-a mai lucrat între timp metodele; buncărul e, într-un fel, sora mai mare, ceva mai trecută prin viață și mai rafinată, a Păsării, un volum care funcționează foarte bine într-un registru puțin întâlnit la alți poeți tineri, și anume unul în același timp exterminator și delicat, ghidat de suficientă maturitate încât să canalizeze foarte bine astea două impulsuri esențiale.
Ioana Vintilă scrie aici (o făcea și la debut, dar poate nu atât de evident) o poezie care e un melanj între incisivitatea filmelor lui Iñárritu (prima lui perioadă) & melancolia ironică a visătorilor realist-visceraliști din Detectivii sălbatici. Spiritul ăsta tulbure trenează peste toate sferele de interes ale plachetei; ea pare, la început, că vrea să vorbească despre tot, că textele nu au o unitate, ci mizează, mai degrabă, pe impactul loviturii; treptat, se decantează tot mai clar un discurs al fragilității, bine mascat sub terminologia inginerească (folosită cu maximă eficiență) & un imaginar al micilor și marilor dezastre, pe o scară care merge de la personal, de la poemele care recuperează micile biografii latino (vezi pictogramele degradării din poemele ochii Omayrei Sánchez în piața San Pietro, ce-ai făcut, Mauricio, și, mai ales, rugăciune pentru Lucía & Chiara, una dintre cele mai puternice „piese” ale cărții, care e și-un bun indicator pentru direcția în care poate merge experimentul Ioanei Vintilă în acest volum), la poemele dedicate tatălui, de o fragilitate specială, și până spre o zonă mai generală (cum merge lumea asta, direcția ei și-o critică socială implicită, care îi reliefează cinismul).
Chiar cu toată partitura asta tematică generoasă, atitudinea generală – și ceea ce o deosebește de debut – e un fel anume de a se raporta la poezie, într-un mod mult mai asumat, firește, cum e de așteptat la un al doilea volum, și cu o energie a poziționării care se vede la tot pasul. Sub forma gestului virulent – textul ei se ia la trântă cu tot, e cuprins de o energie a demolării de necontestat – se ascunde, mai degrabă, aș zice, un soi de elan cultural, o formă de radicalizare poetică, prin care Ioana Vintilă își definește & individualizează demersul de față. E drept, îl maschează bine, așa cum o face și într-un text ca ăsta nu e un poem de dragoste, pe care îl prefațează cu multă (auto)luciditate – „poemele de dragoste prind cel mai bine” –, pe un care îl construiește apoi cu inteligență pe un fir al anxietății & al locului călduț pe care îl găsește în cuplu, în ciuda tezei anunțată inițial în titlu: „dintre toate, doar dragostea a fost bună cu mine. te-am/ avut de la început, complet. simt că ar fi imposibil să fii cu/ dorințele în ală parte. că îți simt bunătatea ca pe o pătură/ flaușată, învelindu-mă strâns, strâns, mai ales când logic/ ar fi să te ții cât mai departe. să simplifici. să ai liniște pe/ care s-o umpli cu muzica ta și atât. să dormi nopțile fără/ să te îngrijorezi de vârtejul din capul meu, de piciorușe/ care țes imagini ce mă-nspăimântă, glazurate de lumina/ alburie de la 4 a.m. să-mi simți îmbrățișările fără tremurat// în schimb, tragi draperiile, în spatele lor, lumina lilà a/ dimineții se arcuiește pe spinarea pisicii”. Sunt locuri, însă, unde vehemența Ioanei Vintilă în ceea ce privește propriul act artistic e explicită, fără aluzii, ori fără subtilități de orice fel, și în care poezia buncărului e, fără îndoială, așa cum o spune chiar titlul, o formă de rezistență/ instigare și-o redută – protectivă și precară, în același timp – în fața amenințărilor și fricilor de tot soiul.
Cred că în cheia asta se citește cel mai bine poezia ei, prin valoarea culturală implicită, ca formă de a se raporta la tot. Iar un text ca who’s that girl vorbește suficient de limpede despre modul în care procesează poeta toată politica asta a (re)configurării identitare: „nu înțeleg poezia generației #/ vreau scandal & unghii ascuțite/ nu mi-e de-ajuns un poem confesiv// am nevoie de penibil: un limbaj/ gâtuit de istoria întregii umanități// :: asta conține / implicit / violență/ mă doare undeva că poezia asta poate fi etichetată/ expirată// nu înghit poezia panseluțelor şi a micilor drame/ personale// transformate în elefanți care cad morți de epuizare/ după ce şi-au făcut a mia oară numărul de circ// nu înțeleg altlit/ le trag altlit-iștilor șuturi până au un motiv adevărat/ să scrie// ar trebui s-o ard/ cuminte/ postumană/ cu berea artizanală la buzele conturate perfect”. Toată afectarea asta n-are nimic cu vreo poză cool/badass la Ioana Vintilă, ea vine dintr-o convingere organică și, în același timp, dintr-un mod foarte interiorizat de a înțelege & practica poezia și ăsta e, deja, un atu evident al volumului. E aici, până la urmă, o veritabilă pledoarie pentru literatură, foarte agil mascată, e drept, un proces de asimilare a experiențelor topite pe o practică artistică probabil încă în curs, dar care, chiar și până acum, dă semne clare de schimbare. În orice caz, o voce care își pune problema rolului poeziei & a posibilității ei de a mișca ceva în lume, și ăsta nu-i puțin lucru. De textele cu bătaie socială nu mai zic, unde e limpede sensibilitatea vibrantă la tot ce nu funcționează în jur, care punctează foarte precis și caustic ipocrizia lumii: „ne lăfăim în groapa martirilor/ plantăm o dată la câteva luni câte-un copăcel la gura/ de metrou/ armele nucleare & platformele petroliere/ de-acum în fiecare curte// haide, cere-i scuze ultimului rinocer/ uită-te în ochiul lui mâncat de muște/ şi fă-i o poză cu filtru vintage/ relaxează-te făcând surf pe calota glaciară care încape/ într-un mojito// sângele o să fie singurul care udă pământul/ până o să crape de tot/ cu aripile papagalilor în flăcări lingând cerul/ între timp, India arde căutând carcase de vacă în Gange// restul -/ în bula de CO2/ cu trotinetele electrice pe turbo”, franjuri. Dincolo de aproape fiecare dintre poemele ei și mai ales cele de tipul celui tocmai citat se întrevede, într-o perpetuă stare de veghe, un spirit critic neobosit în exercițiile lui demistificatoare. Aș zice că prima calitate a poemelor din buncărul de origami e curajul, deși nu-i de aruncat nici încercarea Ioanei Vintilă de a inova la nivel stilistic; textele ei alunecă ca niște bolovani, în sensul că-s încărcate emoțional, nu că nu ar suna bine. Un curaj al sincerității („ce pot alege/ & ce se alege de inima asta tânără/ în care se trage cu revolverul pe jumătate încărcat”, limax) care traversează de la un capăt la altul poezia asta bătăioasă, politică prin toți porii, dar cu o consistență delicată esențială, chiar dacă nu se lasă mereu văzută. În orice caz, e o detașare față de debut (sau mai degrabă o transcendere) și față de mode poetice de tot felul, în același timp.
