Pe Liviu Surugiu îl urmăresc de foarte multă vreme. Am citit, probabil cu foarte mici excepții, tot ce a publicat, iar despre multe dintre cărțile lui am scris, pe măsură ce au apărut, în diferite reviste dedicate SF-ului și Fantasy-ului. De fapt, cred că nu am citit mai multe cărți scrise de niciun autor român decât de el. Iar acest lucru se datorează unui complex de factori: Liviu scrie SF, gen pe care-l apreciez și eu foarte mult, publică relativ des, cam o carte pe an din 2014 încoace, și este autorul român de SF cu cea mai mare vizibilitate în exterior, proza sa scurtă fiind acceptată în cele mai prestigioase publicații de gen din Europa, ba chiar și din Statele Unite. Dacă la acestea adăugăm și că, așa cum scrie pe una dintre aripioarele ediției curente a romanului Sevraj, apărut la Polirom, în 2022, povestirea „The Choice” a fost selectată de NASA pentru a fi ferecată într-o capsulă a timpului și dusă pe Lună, în cadrul programului Artemis, cred că profilul de autor al lui Liviu Surugiu e suficient de puternic. Chiar și fără a menționa cele patruzeci și trei de premii literare naționale, dar și internaționale.
La editura Polirom, după un volum de proză scurtă parțial SF, parțial realist, Fata de pe drumul mătăsii, lansat în 2021 și distins și el cu un premiu în domeniul SF, Liviu a publicat anul trecut romanul polițist Sevraj. Pardon, romanul noir, după cum insistent ni se explică, nu doar pe pagina de gardă, ci și de mai multe ori în text, și în nota autorului de la final.
„Tot ceea ce se întâmplase mai înainte, zilele zbuciumate care-mi determinaseră fuga, apar acum în mintea mea ca un film noir din alt veac. Deși începuse cu o după-amiază obișnuită – atunci când telefonul, după multă vreme, în sfârșit, a sunat.”
În mare, cartea ne pune în pielea lui Paul, detectivul particular sărac și în prag de faliment, divorțat și cu viața în perfectă dezordine, care primește un caz neobișnuit, dar de care se simte irezistibil atras, datorită clientei, o femeie matură, dar deosebit de frumoasă și stilată. A, și bogată, bineînțeles. Acceptând, el se trezește în mijlocul unor intrigi foarte încâlcite, în care fiecare actor joacă, de fapt, un alt rol decât pare. Chiar și titlul, bine ales și motivat în text, de altfel, desemnează altceva decât te-ai aștepta.
„Așa cum mă așteptam, vila din Aleea Alexandru avea toate ușile deschise. Fără să vreau, le-am asociat cu stăpâna lor, cu ideea că și ea se va deschide la fel înaintea mea. Cu fiecare ușă prin care treceam, apropiindu-mă de cabinetul de la etaj, simțeam un curent electric crescând în mine și ridicându-mi tensiunea.
De pe la jumătatea scărilor am auzit muzica la gramofon. De data asta era jazz, dar ceea ce m-a surprins a fost chiar piesa, „Ain’t No Sunshine – When She’s Gone”, doar la saxofon. Îmi plăcea mult piesa, era preferata mea.
În cabinet, Victoria, cu picioarele ei lungi, tocmai se îndrepta, fredonând, spre barul din lemn de nuc al măsuței pe care sta gramofonul.
— Domnule Paul, a zis întorcându-se cu o sticlă plină de lichid rubiniu. Sau sunteți dublura lui Paul?”
Sună cunoscut? Cred că da. Și tocmai strădania autorului de a recrea o atmosferă de film polițist de epocă, recurgând la întreaga recuzită posibilă, care include muzică veche, la gramofon, mobilier antic și decoruri baroce, pare un pic forțată. La fel pare și relația de iubire explozivă dintre el și clienta sa, toate conducând pe pista de „noir cu orice preț”, chiar dacă prețul este recurgerea la clișee deja tocite pe mii de alte pagini de literatură polițistă. Avem miliardari care fac jocurile din umbră, avem asasini deghizați, apare chiar și polițistul brutal și incompetent care-i complică socotelile protagonistului.
Intriga inițială, adică prima pe care cititorul împreună cu detectivul o acceptă drept bună, este una ofertantă, la limita dintre știință și speculație. Referirile la biotehnologiile care folosesc celule stem sunt de impact, cu siguranță îi stârnesc cititorului interesul și întrebările referitoare la plauzibilitatea metodelor propuse de text, însă un Plot Twist introdus cam brusc și neanunțat, al doilea de fapt, dacă numărăm și confesiunea spontană a clientei, invalidează orice obiecție, lăsând acest fir strict la nivel de idee.
Însă obiectivul principal al operațiunii, cel pentru care serviciile lui Paul au fost contractate, rămâne neschimbat. Nu-l voi enunța aici, deși el ni se dezvăluie destul de devreme în carte, voi spune doar că întreaga acțiune gravitează în jurul moaștelor unei sfinte ortodoxe.
„Aflasem din prima seară tipicul Sfintei Sternatis. Faima care o preceda spunea că nu era nevoie să ceri nimic, fiindcă Sfânta știa ce-ți doreai cu adevărat. În schimb, în cele zece secunde cât puteai sta lângă raclă, trebuia să spui în șoaptă care ți-era cel mai mare păcat.
Asta făcea lucrurile un pic neobișnuite și chiar nesigure, fiindcă, pe de o parte, adesea e greu să știi care ți-e cel mai mare păcat, iar pe de alta fiindcă e și mai greu să bănuiești care ar fi cea mai puternică dorință ascunsă în tine. Poate că, de fapt, nici nu-ți dorești să se împlinească o asemenea dorință.”
Și aici găsim, cred eu, punctele forte ale cărții, în documentarea temeinică și în folosirea clădirilor emblematice din București pentru a găzdui acțiunea. Palatul Patriarhiei e folosit drept scenă principală în toate punctele de maxim suspans, iar interiorul său e deschis în amănunt. Mai multe peisaje bucureștene îl vor însoți pe cititor de-a lungul cărții, iar acest aspect punctează pozitiv asupra aspectului general. Strâns legate de scenă, găselnițele procedurale la care apelează Paul cântăresc și ele favorabil în economia romanului.
Folosirea ideii de pelerinaj în construcția acțiunii dă prilej de meditație profundă asupra temerilor, dorințelor și credințelor celor care participă la asemenea evenimente. Iar Liviu, prin intermediul personajului-narator, nu ratează ocazia de a duce textul cu o treaptă mai sus din punct de vedere filosofic și dogmatic. Însă face acest lucru fără preconcepții și fără a da verdicte, invitându-și cititorii să tragă propriile lor concluzii. De fapt, Liviu Surugiu are o afinitate deosebită spre latura religioasă, în opera sa găsind numeroase trimiteri către asemenea teme de meditație, în proze precum „Atavic”, „Cina”, „Acesta este trupul meu” și multe altele.
O altă temă predilectă a lui Liviu Surugiu, scriitorul de SF, este existența vestigiilor unor ființe extraterestre. Trebuie să recunosc că m-am mirat să regăsesc această idee și-n cartea de față, mai ales că introducerea ei a complicat destul de mult intriga. Aș putea chiar să-i reproșez faptul că se complică excesiv, lăsându-l uneori pe cititor descumpănit în fața unor revelații care, nefiind anunțate, vin să-i știrbească încrederea în propria înțelegere a textului. Ițele sunt imposibil de urmărit la prima lectură. Însă lacunele în înțelegere nu deranjează, neapărat. La o a doua, pornind deja cu bagajul de cunoștințe dobândit în precedenta parcurgere a textului, înțelegi ceva mai mult, însă faptul că genul acesta de poveste se bazează mult pe surpriză, iar la a doua lectură surpriza nu mai este posibilă, a relua cartea pare un demers prea amplu pentru beneficiul de a-ți clarifica câteva sinergii.
Unele scene mi s-au părut forțate, bazându-se pe situații cumva neverosimile. Nu știu însă dacă acest aspect ar trebui notat drept un defect al romanului, atâta vreme cât plăcerea lecturii nu e afectată. Nu voi spune care sunt aceste situații, sau de ce mi s-au părut desprinse de tărâmul plauzibilității, tocmai pentru a nu strica această plăcere de care vorbeam. Sunt sigur că le veți identifica în momentul lecturii.
În schimb, am găsit delicioase unele pasaje de monolog interior al personajului. Scrierea la persoana întâi nu e una prea mult folosită de Liviu Surugiu, însă aici a funcționat perfect. La fel de bine cum a funcționat și în proza „Neostalgia”, ce care deschide volumul de proză scurtă Fata de pe drumul mătăsii. Dacă acolo vocea sinceră era cerută de elementele autobiografice, aici personajul a impus-o, dar într-un mod foarte diferit. El este în permanență cinstit cu el însuși, pentru că nu i se adresează altcuiva decât sinelui, însă, fiind un dur, alunecă deseori în cinism sau autoironie.
Iar uneori exuberează de dragoste, și atunci percepția asupra lumii devine deodată alta. Și scriitura acomodează toate aceste laturi ale personalității naratorului implicat.
„Când eram mic, am citit undeva că atomii nu se ating niciodată. Că, fizic, e imposibil să se întâmple așa ceva.
Dar noi suntem făcuți din atomi.
Înseamnă că niciodată nu ne atingem? E o minciună ceea ce simțim? Trăim într-o lume a aparențelor? Ce se întâmplă când un bărbat sărută o femeie? Dar când se naște un copil?
Din păcate, nu e doar o teorie. Orice atingere pare reală grație doar unui proces de repulsie electrostatică.”
În fine, după roller-coaster-ul de întâmplări, intrigi și emoții care poartă acțiunea de la primul și până la ultimul capitol, finalul închide rotund șinele, repetând scena de la început, de această dată într-o cu totul altă lumină, proiectată de cunoștințele acumulate de cititor. Și aduce cu sine o urmă de speranță. Nu o certitudine, pentru că, dacă ne-a arătat ceva această aventură acel lucru este că nimic pe lume nu-i sigur, dar speranța rămâne o baliză după care merită să-ți călăuzești viața.
