Se naște la Oradea, la mijlocul anilor ’70. Actualmente, trăiește și lucrează în Austria. Primul contact cu fotografia îl are prin mijlocirea tatălui său, un pasionat la nivel de hobby în fotografie. Vor trece însă 15 ani până când se decide s-o apuce pe acest drum. Scânteia o aprinde fratele său, care urmează un curs de fotografie. De atunci, cu câteva excepții, întreține această pasiune, fără termene limită, fără niciun fel de constrângeri, condiții și alte presiuni externe decât propria dorință de a naviga de la un cadru la altul. Fotograf autodidact, cu o percepție și o acuitate vizuală de invidiat, cartografiază totul pe 360 de grade și declanșează la momentul oportun.
Cu Cosmin Munteanu, fotografia de stradă se întoarce acasă. Și merită primită cu brațele deschise. E ca și cum ar fi fost plecată în pribegie o vreme și, după un exil prelungit, te bucuri să o regăsești în vatra casei. Nimic nu e siluit în imaginile sale. Există o lejeritate a mesajului care o face înțeleasă de oricine. Cadrele nu trebuie privite prin gaura cheii, speriat că nu vei găsi punți de comunicare cu ele. Imaginile sale deschid lumea, nu trântesc ușa în nas privitorului, camuflând teorii savante despre mersul artei sau despre „eu”-rile ascunse ale artistului.
Fotografia lui e directă, autentică, vie, spirituală. Genul de artă care te învață trăgându-ți cu ochiul și care nu cade nicio clipă în didacticism, aerisită, relaxată, terapeutică. Cu sau fără oameni în scenă, cadrele sale nu sunt subjugate niciunei amprente locale tocmai pentru că țintesc universalul, nu particularul sau tușa regională. Fie că sunt realizate la Amsterdam, Budapesta, Cracovia, Sibiu sau Oradea, ele surprind caracteristici și situații general-umane în care sunt implicate ironia, umorul, bizareria, drama. Din galeria lui virtuală ieși luminat, cu fruntea descrețită, nu confuz și plin de temeri existențiale.
În multe din cadrele sale, personajul uman pleacă puțin la plimbare. Nu e o evadare intempestivă din peisaj și nimeni nu-l izgonește voit. Iese din scenă discret, dar în siajul lui rămân decoruri care-l relaționează. În lipsa unui personaj, Cosmin Munteanu e nevoit să urmărească și să dezvolte raporturi între lucruri, întâmplări, fenomene, pentru a stârni interesul și a compune o poveste.
Poate fi o pretinsă alegorie pe tema condiției umane sau simple note de umor, ironie sau tristețe. Aproape fiecare din imaginile sale „humanless” indică semne ale trecerii omului. Când survolează suprarealismul lui René Magritte din „La Trahison des Images”, fotograful orădean nu face altceva decât să dirijeze atenția asupra faptului că orice lucru prezentat într-o fotografie nu este niciodată obiectul „în sine”, ci doar o reprezentare a lui, mai mult sau mai puțin supusă interpretării. Asta chiar dacă imaginile sale nu se despart niciodată de referentul lor, respectiv de o realitate lejer identificabilă, cel puțin la prima vedere. Așa stând lucrurile, Cosmin Munteanu agită puțin relația dintre realitatea recognoscibilă, reprezentarea ei în imagine și limbajul care se naște în urma acestei reprezentări. Una peste alta, un clasic al genului.
Text: Florin Șipoș
