„M-am născut la Milano pe 21 martie 1931, în casa mea din strada Mangone, la Porta Genova: era o zonă nou construită la acea vreme, cu oameni din clasa de mijloc, unii puțin eleganți, alții deloc. Apoi, casa mea a fost distrusă de bombe. Ne ascundeam în beci, în adăpostul subteran, în timpul unui raid; după ce s-a terminat am urcat înapoi în casă și n-am mai găsit nimic, doar dărâmături. Am ajutat-o pe mama să-l nască pe fratele meu: aveam 12 ani. Am pierdut totul. Am fugit urcând în prima căruță de vite pe care am găsit-o. Stăteam îngrămădiți. Așa am ajuns la Vercelli. Ne ascundeam pe câmpurile de orez pentru că bombele nu explodau în apă, ne înmuiam bine până când sfârșeau bombardamentele. Am rămas acolo singuri, eu, mama și nou-născutul. Tatăl meu și sora mea rămăseseră la Milano în căutarea celorlalți: eram cu toții nebuni de frică. În Vercelli ne-a găzduit o mătușă care avea un alt unchi fermier, ne-a găzduit cât de bine a putut într-o fermă. Arăta ca Fecioara Maria, mama mea, era un frig îngrozitor, stăteam într-un fel de grajd, am locuit acolo trei ani. Nu mergeam la școală, cum să merg? În schimb, ajutam curățând orezul sau cautând ouă pentru cel mic: ne-am îngrijit de el, totul era nemișcat, era război. Am rămas acasă și am ajutat-o pe mama, mergeam la școala de duminică, eram o fată bună.”
Așa se povestea Alda Merini, una dintre cele mai importante voci ale poeziei italiene a secolului XX. Viața ei oscilează între perioade bune, pline de inspirație, în care scrie „come una pazza”, și perioade întunecate trăite în aziluri de nebuni, în sanatorii și ospicii. Volumele sale cele mai cunoscute sunt La presenza di Orfeo (1953), Paura di Dio (1955), Terra Santa (1984), Delirio amoroso (1989), Il tormento delle figure (1990), Vuoto d’amore (1991), Sogno e Poesia (1994), Reato di vita (1994), Ballate non pagate (1995), Clinica dell’abbandono (2003), pentru care a primit diverse premii (Premio Librex Montale, Premio Viareggio, Premio Elsa Morante Ragazzi). Pe lângă poezie, Alda Merini publică și proză, dar și cărți de memorialistică, L’altra verità. Diario di una diversa, apărută în 1986.
În anul 2010, la un an după moartea sa, Casa de editură Mondadori din Milano scoate o antologie completă Alda Merini de 1040 de pagini, ediție îngrijită de Ambrogio Borsani și reeditată în 2016 din care am extras, cu nemărginită bucurie și pioșenie câteva poezii inedite, dintre care o parte au fost recuperate de la familia Carniti, iar cealaltă parte aparțineau arhivelor Mondadori. Sunt poezii dactilografiate databile din perioada anilor 1980 și 1990.
Sărutul meu te torturează
o calomnie a respirației
ce iese din mantia mea de speranță;
ascultă această dorință negată
oh, tu, cel ce zaci în abundența mea
de răsuflare lascivă întors spre chipul purității
tu, cel care cere lumină
tu, cel care cere alinare
oh, tu, cel ce se raportează la nimic
de ce nu vorbești marmură delicată
umbră a refuzului meu blestemat.
Te-am iubit și a fost o treabă lungă și dificilă
cam cum parcurgi o sentință la moarte
a fost ceva care ți-a deschis larg brațele
dar care n-a avut parte nici măcar de un salut
te-am iubit și te abandonez
ca o frunză care cade încet în poală
ce ofilită din nou
nu dă nici măsură și nici strigăt,
te-am iubit și te las acum
tu care m-ai lăsat să fiu osândită de nelegiuiți
din cauza unei femei.
Iubirile mele au fost la fel de mari ca moartea. Este inutil să spun cum le-am conceput. Uneori a fost suficient un zîmbet, alteori un ton profund.
Există femei care concep copii cu un efort minim, având o predispoziție genetică. Mintea mea e alcătuită așa:
are un uter căzut și e de ajuns un surâs sau o absență pentru a concepe un copil. Am conceput chiar și copii degenerați, copii cocoșați și strâmbi, galbeni, vineți, stacojii. Am conceput chiar și azilul de nebuni.
În felul său, azilul de nebuni a fost un copil perfect, dar din păcate prost, fiindcă a absolvit dreptul.
Trăiesc în spațiul unei îmbrățișări:
tu mă faci să germinez fără să-ți dai seama
sub căldura mângâierilor tale
Acești oameni care vor să scoată sânge din pietre
îi numesc grozavii fericirii pe acești oameni
ridică cupe proaspete împotriva obtuzității sorții
Borsani e un bon valoric care se joacă cu cuvintele, pe care
le învârte în spațiu ca și cum ar fi confetti
viu și mândru de facultatea sa de vorbire,
e un bărbat de mărimea unei nave cu mâinile
prehensile și generoase care au gust de afecțiune
și de îndrăzneală desăvârșită în timp infinit
de dragoste, despre care vorbește și se plânge mereu ca
și cum ar fi ceva pe care viața îl dă și îl ia
ca și cuvântul.
Arată ca tatăl meu, are nenumărați iubiți în
imaginația sa, în tranziția fericită a
vieții sale pentru că îi place viața, pentru că e sănătos
și puternic ca un pește și pentru că îi place să pescuiască
perlele din pajiști proaspăt umflate de rouă.
Erau tenebre și lumini
în apariția soarelui
întunericul unei întrebări
care părea încă o repetare a cosmosului,
vai, câtă frică de planta ce
ridicându-se de jos
cu urletul ei multicolor
țipătul unei ciudate metempsihoze
numită viață.
De ce să diluezi melodia
în dintele gol al vinovăției nedormite,
de ce să strigi cântece tribale
în timpul unei înmormântari
și să pornești o furtună șuierătoare, moartea este
plânsul unei fântâni
pe o frunte umedă
dacă te-aș putea vedea din nou, iubire,
aplecat peste o mie de grădini
pregătit să ataci albinele și mierea
măsurător de noapte al păcatului,
dacă te-aș putea revedea într-o zi
în căldura nemărginită a corpului
în loc să rumegi dileme inutile
în loc să-ți amâni povestea.
Nuclee de zei răpiți în mulțime
îți seamănă puțin nedumeriți
la transplantul unui organ imprecis
dar tu singurul meu zeu nebănuit
îmi zaci pe frunte.
Note și traducere Daniela Mărculeț
